Predici

Isus a spus mai-marilor preoţilor şi bătrânilor poporului: “Ce vi se pare? Un om avea doi fii şi a mers la cel dintâi şi i-a zis: «Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea». Acesta i-a răspuns: «Nu vreau!»; dar pe urmă, părându-i rău, s-a dus. Mergând la al doilea, i-a zis la fel. Acesta, i-a răspuns: «Da, Doamne, mă duc»; dar nu s-a dus. Care dintre aceştia doi a împlinit voinţa tatălui? Ei au răspuns: Cel dintâi”. Isus le-a zis: “Adevăr vă spun, că vameşii şi desfrânatele vor merge înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu…” (Mt 21,28-32)

În textul mateian propus pentru această duminică, text în care, prin intermediul unei alte parabole Isus Cristos îi invită pe interlocutorii săi, mai marii preoţilor şi bătrânilor poporului, să îşi precizeze poziţia faţă de voinţa lui Dumnezeu exprimată prin Evanghelia sa, accentul polemic creşte. Atitudinile celor doi fii, trimişi de tatăl lor să lucreze în via lui, caracterizează, în mare, două mari categorii de oameni ai societăţii timpului lui Isus (dar şi ai societăţii noastre): I. cei care iniţial şi declarativ refuză împlinirea voinţei divine, ulterior însă se căiesc şi îşi schimbă comportamentul orientându-l către propunerea tatălui; II. cei care declarativ se situează pe linia voinţei divine, dar, prin comportamentul lor dau dovadă că înfăptuiesc contrariul propunerii tatălui. În text cele două categorii sunt clar exprimate. Din prima fac parte vameşii şi desfrânatele care s-au căit şi şi-au schimbat viaţa, în timp ce din a doua fac parte tocmai liderii religioşi şi politici care, în activitatea lor, fac referinţă constant la Cuvântul lui Dumnezeu şi care vor merge până acolo încât îl vor persecuta, condamna şi chiar îl vor ucide pe Isus Cristos.

Lectura unui astfel de text ne obligă şi pe noi cei de astăzi să discernem, din cuvintele şi comportamentul nostru, din care categorie facem parte.

Fraţilor, dacă este adevărat că în Cristos ne încurajăm unii pe alţii, ne mângâiem în dragoste, suntem uniţi cu Duhul Sfânt, avem sentimente de iubire şi compătimire, atunci faceţi-mi bucuria deplină prin aceea că aveţi cu toţii o singură simţire, o singură dragoste şi un singur gând; nu faceţi nimic din spirit de ceartă sau de mărire deşartă! Dar să aveţi destulă smerenie, ca să-i consideraţi pe ceilalţi superiori vouă. Fiecare dintre voi să se gândească nu la interesele proprii, ci la binele celorlalţi. Să aveţi deci în voi aceleaşi simţăminte pe care le avea şi Cristos Isus… (Fil 2,1-11)

În momentul în care sf. Pavel (Paul) le adresează epistola, din care citim un mic fragment în această duminică, membrii comunităţii din Filipi se află în pragul unei diviziuni pe care Apostolul vrea s-o împiedice. Analizând recomandările pe care sf. Pavel le face ne putem uşor da seama că în sânul comunităţii filipenilor are loc un fenomen care tinde să să ia o amploare îngrijorătoare. Foarte probabil că în adunările liturgice sau declarativ membrii comunităţii se încurajează, se mângâie reciproc sau îşi exprimă sentimente de iubire şi compătimire reciprocă, în timp ce în viaţa de fiecare zi ajung la comportamente dictate de spirit de ceartă sau de mărire deşartă. (În această situaţie regăsim paradigma întâlnită în textul evanghelic.) Comportamentul creştinului trebuie, dimpotrivă, să fie dictat de smerenie, de uitarea de sine în folosul aproapelui şi chiar de voinţa de privilegierea interesele celorlalţi faţă de cele personale. Drept argument Apostolul le pune înaintea ochilor exemplul despoierii de sine a Fiului lui Dumnezeu care doar atunci când s-a dat pe sine pentru cei mulţi a reuşit să-i mântuiască, să alcătuiască poporul de adoratori ai lui Dumnezeu şi să-i conducă la slava Împărăţiei cerurilor.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin