Predici

Semnificaţia verbului a căuta

“Căutaţi pe Domnul…” Cine caută pe altul, dar în adâncul inimii îl caută pe Dumnezeu (chiar dacă nu-l recunoaşte, sau nu este conştient de aceasta). Şi sunt şi din aceia care spun că îl caută pe Dumnezeu, dar în realitate caută pe altul. Pe de o parte, Dumnezeu ca ultima raţiune a neliniştilor proprii, a insatisfacţiilor proprii, a exigenţelor proprii (dreptatea, pacea, onestitatea, prietenia, solidaritatea). De altă parte, Dumnezeu ca simplu pretext, acoperire a intereselor şi poftelor meschine.

În primul caz, căutarea pasionată, caută să meargă “dincolo”. Orice nivel atins, chiar modest, provizoriu, insuficient, devine impuls care împinge “dincolo” (dincolo de pâine, de fragmentul de adevăr). În al doilea caz, întâlnirea – aparentă – cu Domnul, provoacă un fenomen straniu de inversare a marşului, prin care se întoarce înapoi ca să “recupereze” (de multe ori interesat) tot ceea ce stătea la marginile străzii şi pe care voia să se creadă că le-a abandonat. Şi chiar să culeagă lucrurile mizerabile pe care alţii le-au refuzat.

Astfel avem oameni ai dorinţei, “mulţumiţi nesatisfăcuţi”, care parcurg un itinerariu de spoliere progresivă. Şi avem persoane satisfăcute, prevăzute cu certitudini, şi însetaţi de tot ceea ce nu este Dumnezeu, implacabili în a jefui efemerul pe care cu vorba spun că îl detestă, şi drumul căruia devine îngreunat, şi chiar blocat, de obstacole nenumărate, deviat de perspectivele iluzorii.

Pentru aceştia din urmă (credincioşi, practicanţi, care revendică patentul de credincioşi inoxidabili), trebuie să fie puşi mereu în faţa întrebării pe care o găsim la începutul evangheliei după Ioan (sunt primele cuvinte ale lui Cristos, din a patra evanghelie), şi pe care Învăţătorul o pune celor doi ucenici care vor să-l urmeze: Ce căutaţi? (1, 37).

Este căutare şi căutare. Nu toate căutările sunt corecte. Unele sunt deja viciate de la plecare. Cineva poate să-l caute pe Cristos din motive greşite, faţă de linia misiunii sale. Cine se pune în mişcare, este obligat să verifice autenticitatea căutării sale. Trebuie să controlăm dacă şi căutarea noastră, exigentă şi “pură” la început, din întâmplare s-a înceţoşat şi a slăbit pe cale, a pierdut elanul şi amploarea, şi acum a devenit parţială, limitată, chiar meschină. Este necesar mai ales să observăm pericolul mai înşelător, şi cu totul rar. Sunt unii care se înşeală că îl caută pe Dumnezeu. În realitate se caută pe ei înşişi (onoare, prestigiu, putere, faimă, consideraţie, siguranţă).

Căutarea de sine, sau a admiraţiei altora, face suspectă orice căutare a credinţei. Mai mult, o falsifică la rădăcină. Aşa se cade în marele blestem, în scandalul cel mai dezgustător: a căuta acoperirea cu numele lui Dumnezeu pentru construirea monumentului propriu. A porni de la sine, a-şi face drum – conform intenţiilor declarate – în direcţia lui Dumnezeu, şi… a se găsi pe sine însuşi. Ceea ce tocmai căuta. Un faliment trist. Se trece astfel din ceata căutătorilor în cea a ipocriţilor. Din categoria adoratorilor la cea a idolatrilor.

Căutarea, de fapt, conduce totdeauna la ceva. La Dumnezeu. Sau la idol. Paul (lectura a doua) poate să afirme că unicul lucru pe care l-a căutat a fost Cristos. Nu a avut alte interese. Toată viaţa sa a fost “cuprinsă” exclusiv de El. Cristos este centrul de coeziune al existenţei sale, care deci apare “unificată”, nu fărâmată ca a noastră. Aleargă, se oboseşte pentru evanghelie, se dedică fără oboseală multor lucruri. Dar activitatea sa nu apare risipită. Deşi are în vedere realităţi multiple, el nu este “complex”, distrat, ci ţine privirea spre centrul de neînlocuit. Pentru aceasta declară: “Pentru mine a trăi este Cristos”. Adică: Cristos pentru mine este unicul lucru care contează. Cristos pentru mine este totul. Eu, din păcate, ar trebui să mărturisesc: Cristos, pentru mine, este… tot restul.

Semnificaţia verbului a abandona

Isaia ne invită să-l căutăm pe Domnul, dar nu vorbeşte de posedare. Pune în evidenţă, mai degrabă, exigenţa de a ne “abandona”. “Cel nelegiuit să abandoneze calea sa şi omul nedrept gândurile sale”. Este vorba, bineînţeles, de a lăsa păcatul, de a întoarce spatele nedreptăţii. Dar trebuie abandonată şi mentalitatea, obiceiurile, siguranţele. Sunt persoane religioase care, atinse de har, dobândesc un fel de fixitate, rigiditate. Dispuse la orice, mai puţin la schimbare. Gata de a sacrifica totul, mai puţin pe ei înşişi.

În locul reînnoirii preferă cristalizarea. S-ar spune că întâlnirea cu Dumnezeu, în loc să producă un proces de convertire, de transformare neîncetată, le-a făcut să rămână… de piatră. Dacă l-ai întâlnit pe Dumnezeu, în schimb, îţi dai seama că nu este permis să “aperi” cuceririle proprii: eşti obligat să “pierzi”, nu să te “păstrezi” pe tine însuţi. Trebuie să ieşi, să nu te blochezi. Să rişti, nu să te protejezi. Dumnezeu, desigur, este stânca. Dar împreună, pretinde să zgudui, să dărâmi adăposturile tale, să faci… nesigure siguranţele tale, să părăseşti hotărât refugiul tău, să-ţi tai funiile de siguranţă, să-ţi schimbi obişnuinţele tale (chiar religioase), să pui mereu în discuţie sistemele tale (pe care le socoteai definitive), să scuturi certitudinile tale.

Dumnezeu devine totul numai când este primit ca un element de destabilizare, de dezechilibru permanent. Nu acela este credincios care ne asigură: eu ştiu cine este Dumnezeu. Este, mai degrabă, cel care continuă să întrebe: Doamne, cine eşti? Cel credincios se mulţumeşte cu un “tremur de lumină”, cu un zgomot imperceptibil. După intuiţia unui poet: “Poate tremurul luminii / în ochii lui Abrham, la Mambre… / Poate zgomotul intermitent din celulă / Pe care nu reuşeşti să ştii de unde vine: / Apoi pe neaşteptate o răbufnire, / Care deschide pe furiş uşa, / Apoi nimic…” (D. M. Turaldo).

Contabilitatea mea nu este contabilitatea voastră

“Gândurile mele nu sunt gândurile voastre, căile voastre nu sunt căile mele…” Credincios este acela care îşi dă seama de distanţă. Cu cât Dumnezeu este mai “aproape”, cu atât mai mult observă îndepărtarea sa de El. Dacă se pune cu adevărat în faţa lui Dumnezeu, este constrâns să constate diferenţa, disproporţia abisală. Devine conştient de “distanţa” infinită: între propriul cap “micuţ” şi lumea lui Dumnezeu; între propria inimă “judicioasă” şi iubirea nebună a lui Dumnezeu; între propriul ochi “invidios” şi bunătatea scandaloasă a lui Dumnezeu.

Parabola din evanghelie pune clar în evidenţă această “neîmpăcare” între modul nostru de a vedea şi cel al lui Dumnezeu, între criteriile noastre fiscale şi ale sale, între măsurile noastre meschine şi ale sale, între contabilitatea noastră mizerabilă şi generozitatea sa “excesivă”. Da, este evanghelia lipsei de măsură. Când este vorba de a face calcule, de a aplica norme rigide regulamentare, ne face plăcere să ne găsim lângă Dumnezeu. Scrutători îndărătnici, numai ochi care judecă “dintr-o parte”

El, în schimb, a dat întâietatea celor din urmă, în speranţa că cei dintâi îl vor încuraja să se arate generos, să fie darnic, să prisosească în milostivire. Sau cel puţin să se arate bucuroşi de contabilitatea sa care depăşeşte din belşug meritele, întrece dreptatea contractuală. Să se bucure pentru că mântuirea sa cuprinde şi pe păcătoşi, pe cei din urmă, “pe cei pierduţi”. Marea decepţie a lui Dumnezeu constă în aceasta: aşa zişii drepţi sunt incapabili de a împărtăşi bucuria sa de a ierta şi de a primi, de a participa la acea prerogativă la care ţine cel mai mult: milostivirea. În locul laudei, murmurul.

O virtute care ne face acri, o ascultare care ne indispune, o fidelitate care în loc să fie considerată un dar devine revendicare şi încriminare: iată vina care merită mustrarea divină. El ar vrea să ne smulgem de pe tărâmul unei aspre contabilităţi a meritelor pentru a ne face să explorăm teritoriile nemărginite ale inimii. El ar vrea să facă ochii noştri limpezi, pentru ca să poată vedea mai clar şi mai cuprinzător. Şi pentru aceasta ne oferă posibilitatea de a o aprinde de la lumina bunătăţii sale nemărginite faţă de oameni. El ar vrea ca în faţa dărniciei sale în privinţa păcătoşilor, să încetăm să murmurăm: “nu este drept”, şi să învăţăm să exclamăm: “cât de frumos este!”

Şi dacă am fi lucrătorii din al douăsprezecilea ceas?

În fond, scopul parabolei nu este acela de a apăra comportamentele lui Dumnezeu sau de a confirma dacă respectă sau nu dreptatea, cât mai degrabă de a verifica stilul muncii noastre în via sa. Obiectul protestului nu este violarea normelor contractuale, ci tratamentul rezervat lucrătorilor din ceasul al unsprezecelea (cinci după masă). Egalitatea nu poate fi digerată. Cred că ar fi fost mulţumiţi de a primi şi “mai puţin” din dinarul stabilit, numai ca acest “mai puţin” să fie “mai mult” decât era atribuit celorlalţi.

Nu poţi să ne consideri egali cu aceşti “abuzivi”, cu aceşti leneşi. Trebuie să ne despăgubeşti pentru sacrificiile noastre, pentru plăcerile la care am fost constrânşi să renunţăm, pentru fidelitatea pe care ne-ai impus-o, pentru predicile pe care a trebuit să le ascultăm, de plictiseala acumulată în atâtea practici religioase, pentru plicitiseala spovezilor, de povara împlinirii poruncilor tale… Ei au ocolit aceste greutăţi, şi acum îi recompensezi ca pe noi care dimpotrivă le-am suportat?

Atât valora, atunci aşteptarea până la sfârşit, smulgerea din zbor a ultimei ocazii… În fond, este aceeaşi mentalitate a fratelui mai mare din parabolă, care se opune sărbătorii pregătite pentru acel leneş care s-a bucurat de viaţă cu nepăsare, în timp ce el a trebuit trudească pe câmp fără ca tatăl să-i ofere vreodată un ied pentru a petrece câteva ore cu prietenii săi. Se simt decepţionaţi, şi chiar înşelaţi, pentru că socotesc munca pentru Împărăţia cerurilor ca oboseală, ca o povară grea, şi nu ca o posibilitate nemaiauzită, noroc nemeritat, dar, bucurie.

Dacă ne gândim bine, ar trebui noi să-l rugăm pe “stăpân” să recompenseze mai din belşug pe lucrătorii din ceasul al unsprezecelea, pentru a compensa ceea ce au pierdut (fericirea, bunătatea, libertatea, plinătatea) în tot acest timp în care au stat departe. Noi am fost deja recompensaţi şi chiar prea mult. Răsplata, care se revarsă, am primit-o anticipat cu bucuria ascultării, satisfacţia de a putea lucra pentru Domnul, demnitatea de a sluji, libertatea de a fi fideli.

Dacă nu gândim astfel, dacă nu înţelegem că ei sunt cei care au nevoie de a avea ceva în plus ca recompensă pentru ceea ce au fost lipsiţi, atunci înseamnă că noi nu am răspuns încă la chemarea “stăpânului”. Într-adevăr a ne obosi cu o mentalitate greşită, de mercenari, de “purtători de poveri”, înseamnă a fi dezertori din vie, şi a refuza munca. În acest caz, noi, cei dintâi, riscăm să fim lucrătorii din ceasul al douăsprezecelea. Cei care nu au răspuns încă la chemare.

În orice caz şi noi, cei dintâi, suntem aşteptaţi. Dumnezeu, pe orologiul său, are mereu câteva ore suplimentare, nu regulamentare, la dispoziţie. În cazul când cineva, mare truditor, trebuie să înveţe în sfârşit să nu ceară socoteală.

Este cineva care ar vrea să moară

Paul expune comunităţii din Filipi – pe care îi răsplăteşte cu plăcere cu confidenţe intime – chinul său existenţial. Pe de o parte recunoaşte că a muri ar fi pentru el un câştig. De cealaltă parte bănuieşte că, poate, continuând să trăiască ar fi un câştig pentru ei. Am privit totdeauna la acest text cu o oarecare suspiciune. Aveam impresia că sfântul Paul permite retoricii şi chiar morţii un sens bolnăvicios.

Acum sunt convins că apostolul doreşte cu ardoare să trăiască, aşa cum dorim noi toţi, în ciuda anumitor expresii de descurajare (întâlnesc persoane care “nu văd ceasul morţii” de cel puţin patruzeci de ani, şi de cel puţin patruzeci de ani cheamă de urgenţă pe medic, la primul acces de tuse, evident pentru a-l auzi spunând că, din fericire, nu este nimic de făcut…)

Credinţa nu ne îndeamnă să dorim moartea, ci ne solicită să asumăm cu seninătate prezentul, oricare ar fi el. Paul, de fapt, se afla în temniţă. De aceea alternativa se prezintă mai degrabă simplă. Sau este eliberat din temniţă. Şi în acest caz, ar continua să vestească evanghelia, din moment ce “pentru el raţiunea de a trăi este Cristos”. Sau se procedează la execuţia capitală. Şi chiar această a doua eventualitate (nu prea plăcută pentru cel interesat, aşa cum am motiv să cred) ar fi în avantajul evangheliei.

Cu alte cuvinte, în centrul preocupărilor lui Paul nu este viaţa proprie sau moartea proprie, ci cauza evangheliei. De aceea raţionamentul său este acesta: “Dacă trăiesc, pot să mai lucrez încă cu folos pentru evanghelie. Dacă mor, câştigul pentru evanghelie este şi mai mare”. Apostolul, de fapt, este convins că nu este o mai mare evanghelizare de cât cea întărită cu sângele.

Se pare că Paul, nu vorbeşte pentru sine, ci se adresează comunităţii, pentru a o asigura că, în orice caz, nu ar avea nimic de pierdut, nici în viaţă, nici cu atât mai puţin în moarte. Dar el ce ar alege? Evident, “ceea ce este mai bine”. Fapt este că pentru Paul ca şi pentru noi “ceea ce este mai bun” o ştie numai Domnul. La sfârşit, Paul este convins să mai trăiască. “În privinţa mea, sunt convins că voi rămâne şi voi continua să vă fiu de ajutor, pentru progresul şi bucuria credinţei voastre”.

În orice caz este mai bine de a trăi în avantajul altora. Paul nu doreşte în mod banal să prelungească anii, ci slujirea.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin