Predici

Ce răspundere?

Este prea uşor de spus: coresponsabilitate în Biserică. Dar despre ce responsabilitate este vorba? Trebuie curăţat terenul de lucruri echivoce şi de evitat orice viziune reductivă sau strâmbă a unei astfel de responsabilităţi. De exemplu, nu este vorba pur şi simplu de a asigura ordinea, disciplina, unitatea exterioară, uniformitatea, funcţionarea, consensul de faţadă. În această privinţă va fi oportun să fie prezente întrebările pe care Dumnezeu le pune lui Cain: “Unde este fratele tău?… Ce i-ai făcut?” (Gn 4,9-10).

Suntem chemaţi să răspundem despre o persoană, nu despre o structură. Preocuparea trebuie să fie cea de a asigura binele unui frate, de a garanta viaţa sa, de a apăra libertatea sa, nu de a face să funcţioneze un aparat birocratic. Dumnezeu nu ne întreabă dacă totul este în ordine, ci unde este celălalt, locul pe care îl ocupă în inima noastră. Şi atunci este necesar să avem prezent îndemnul lui Paul (a doua lectură): “Să nu aveţi nici o datorie faţă de nimeni, decât aceea a dragostei reciproce…”

Fratele, chiar şi mai ales acela care a greşit, sau pe care îl consider că a greşit, este unul căruia îi datorez iubirea. Oricare frate are dreptul să ceară de la mine iubire, şi nu să încaseze numai mustrări, ameninţări, avertismente. Caritatea nu este tactica de adoptare pentru a avea mai uşor dreptate împotriva altuia, să cedeze voinţei mele, să-l fac să reintre în rânduri, să-i impun proiectul meu. Caritatea este conţinutul mesajului, oferta principală, “demonstraţia” fundamentală.

Dacă las să lipsească iubirea, nu sunt în stare să “dovedesc” nici o vină a fratelui meu. Ci “dovedesc” greşeala mea. Tocmai lipsa mea de iubire.

“Cine iubeşte pe semenul său a împlinit legea”, ne avertizează tot Paul. Împlinirea legii este garantată atunci când este practicată iubirea. Eu asigur salvarea fratelui meu când îl “aşez la adăpost” în inima mea.

Meseria dificilă de santinelă

Precizând aceasta, putem să examinăm cele două forme de responsabilitate, care sunt indicate de Ezechiel (prima lectură) şi de evanghelie: – rolul de santinelă; – corectarea fraternă. Cele două perspective pot, în multe cazuri, să meargă împreună. Să punctăm câteva cazuri.

1. Chiar dacă sunt santinele, pentru a spune aşa, instituţionale, nu înseamnă că oricare credincios nu poate, în Biserică, în anumite timpuri şi în anumite situaţii, să desfăşoare o astfel de îndatorire la solicitarea puternică a Duhului Sfânt, şi să lanseze alarmele necesare când este cazul. Santinela, de obicei, primeşte o însărcinare de sus (vreau să spun că de la autoritatea constituită).

Dar uneori se poate întâmpla ca cineva, de jos, fără vreo investitură oficială, doar cu cea fundamentală a iubirii pentru Biserică şi evanghlie, să înalţe vocea pentru a avertiza, îndemna, nelinişti, şi chiar de a protesta. Paul a denunţat deschis, în faţa lui Petru, o linie de conduită care i se părea contradictorie. Ecaterina de Siena, Bernard din Chiaravalle, Petru Damiani nu au ezitat să se adreseze Papei pentru a exprima, chiar cu o sinceritate aspră, mustrările lor. O călugăriţă “nepregătită” ca Orsola Benincasa a mers de la Napoli în 1582 şi s-a prezentat în faţa lui Grigore XIII pentru a-i adresa un mesaj nu prea măgulitor: Dumnezeu nu mai putea suporta păcatele creştinilor, seculari bisericeşti şi de orice ordin şi grad (deci Dumnezeu se pare că dădea dreptate, cel puţin în parte, lui Luter…).

2. Santinela, la toate nivelele, este expusă la o oarecare deformaţie profesională. Obiceiul de a supraveghea pe alţii poate să-l ducă, pe nesimţite, la a nu ţine ochii deschişi asupra sa, asupra propriului teritoriu domestic, să nu se îngrijească de păcatele proprii, să creadă că, prin motivul său propriu de a acţiona, totul merge spre bine. Şi atunci ar trebui să se arate recunoscător faţă de acela care, chiar dacă este puţin obositor, avertizează că, pentru a descoperi răul, nu este totdeauna necesar să privească departe…

3. Santinela, apoi, riscă să observe numai un singur fel de pericole. Şi deci de a avea aproape o obsesie de a le denunţa ca un maniac. Astfel, cu totul cuprinsă de furia sacră împotriva indocilităţii, ameninţările la adresa ortodoxiei, “infidelităţile”, nu observă că ar fi cazul de a lansa alarme viguroase chiar şi împotriva servilismului, adulaţiei, veneraţiei false, a carierismului, a aplatizării adevărului, a conformismului, a afacerilor celor mai fără scrupule sub acoperişul unei slujiri faţă “de cauză”, a ipocriziei izvorâte dintr-o ascultare formală sau din declaraţii solemne de fidelitate care fac paravan la comportamente în contrast strident cu evanghelia, lipsa de modestie în revendicarea unor drepturi de întâi-născuţi, climatul de suspiciune creat în jurul acelora care se abţin de la aplauzele făcute la comandă.

4. Încă: santinela poate să considere că a împlinit datoria sa, nu când a strigat, a tras de sirena rituală, a exprimat dispreţul, a deplâns, ci atunci când a reuşit să trezească şi conştiinţa altuia. Rolul santinelei nu se poate înlocui. Ca şi cum: eu veghez în locul tău, sau cel puţin hotărăsc eu în locul tău, mă scandalizez în locul tău, îţi prezint ideile şi dezgusturile “drepte”, îţi pregătesc pe duşmanii deja gata de a fi înghiţiţi. Trebuie, mai degrabă, să facem ca fiecare să fie santinela sa. Să-i responsabilizăm. Să activăm apărarea în interiorul fiecărui individ. Să educăm simţul critic. Să facem să înţeleagă că şi credinţa este compatibilă cu un cap care gândeşte, că ascultarea nu este duşmana creativităţii, fidelitatea este şi un risc, căutare, capacitate de a străbate căi noi.

5. Santinela ar trebui să simtă datoria şi bucuria de a semnala binele (sau cel puţin să facă să simţim prezenţa lui), şi nu numai răul. Să ne ajute să descoperim germenii adevărului prezenţi şi pe tărâmul adversarilor. Santinela nu se poate reduce la o “alarmă”, să acuze, să condamne, să ne pună în gardă împotriva duşmanilor (să nu-i confunde cu fantasmele proprii sau cu fobiile proprii), să examineze, să se corecteze. Datoria sa este şi cea de a încuraja, de a susţine, de a întări, de a preţui, de a favoriza viaţa, să respecte diversitatea. Nu este vorba numai de “a sufla în trâmbiţă” (Os.8,1), ci de a “reda suflarea” persoanelor.

6. Şi mai este o probă extremă pentru cel care are responsabilitatea. Nu este suficient de face totul pentru a evita ca fratele să se piardă. Trebuie să fie dispus să “se piardă pe sine” pentru ca fratele să fie salvat. Paul (Rom 9,3) îşi mărturiseşte dorinţa de a fi considerat el însuşi “blestemat”, despărţit de Cristos, numai să salveze pe israeliţi.

7. Oricine are o datorie de a veghea (adică fiecare dintre noi) ar trebui să se supună la controale frecvente ale vederii. Pentru a evita ca anumite bârne prezente în ochii noştri să ia proporţii atât de gigantice încât să nu mai fie percepute, şi ca paiele minuscule adăpostite sau imaginate în ochii fraţilor să provoace distorsiunile optice ale unui inchizitor de profesie. Mai ales este necesară purificarea privirii noastre cerând ajutor inimii. Ochiul cel mai limpede şi pătrunzător este cel luminat şi călăuzit de inimă.

Antidot faţă de murmurare

Sugestiile oferite de Cristos pentru a ajunge la recuperarea fratelui căzut în vreun păcat, nu indică desigur o procedură de tip juridic de urmat ad litteram. Fără îndoială, însă, slujesc să pună în evidenţă ca aceea să fie o operaţie necesară şi delicată de făcut cu discreţie, blândeţe, răbdare, tact. Este vorba de o practică care, cu toată evidenţa, este opusul murmurării, din păcate mult mai răspândită în “corectarea fraternă”.

Adesea vorbăria ia locul acelui limbaj – sincer şi caritabil împreună – care ar trebui să caracterizeze raporturile în interiorul comunităţii în special la verificarea vreunui fapt neplăcut. “Mustră-l între tine şi el singur”. Trebuie să admitem că nu totdeauna avem sinceritatea de a vorbi, înainte de toate, cu cel direct interesat. Preferăm să schiţăm bârfe, inutile şi dăunătoare, să răspândim suspiciuni, să formulăm insinuări, să facem procese sumare, să condamnăm, asigurându-ne că în publicul curios nu este prezent cel cu care, dimpotrivă, ar trebui să ne înfruntăm faţă în faţă.

“Dacă te va asculta, l-ai câştigat pe fratele tău”. Iată răsplata, iată recompensa cea mare, incomparabilă! Nu este vorba de a se impune asupra celuilalt, sau de a-l umili. Este vorba, mai degrabă, de “a-l câştiga” pe fratele întrucât este frate. Nu satisfacţia meschină de a fi avut dreptate, ci bucuria de a constata că este răsplătită credinţa. Credinţa în altcineva, pe lângă credinţa în Dumnezeu. “Dacă nu te va asculta, ia cu tine una sau două persoane…” Trebuie să mobilizăm, în acţiunea de a recupera pe care nu reuşim să o facem singuri, un grup de persoane capabile de a respecta, de a înţelege, de a asculta motivele celuilalt, de a-l iubi. Încă odată: nu este un proces, şi nici un interogatoriu, ci o încercare pasionată de a clarifica lucrurile, de a împrăştia neînţelegerile, de a restabili o comuniune, de a mărturisi împreună grija pentru un frate, demonstrându-i că este un bine preţios, un tezaur de neînlocuit la care comunitatea nu vrea să renunţe.

Mai ales atitudinea acestor “două sau trei persoane” nu trebuie să fie cea de judecători, ci aceea care lasă să se vadă: că şi noi suntem păcătoşi ca şi tine. Vina este şi a noastră. Avem şi noi ceva pentru care şi tu trebuie să ne ierţi. Dacă se poate vorbi de un proces, acesta trebuie să fie un proces de revizuire, de convertire, din ambele părţi. Nimeni nu rămâne pe poziţiile proprii. Toţi sunt puşi în discuţie. Toţi ies transformaţi. “Dacă fratele tău face un păcat…” Dar mişcă-te, fii prezent (singur sau cu alţii), chiar şi în cazul în care fratele se simte singur, descurajat, obosit, neapreciat, lovit de judecăţi defavorabile, “bârfit”, umilit ca urmare a unui tratament lipsit de respect faţă de demnitatea sa. Toţi membrii comunităţii trebuie să împiedice ca să se facă un gol în jurul unei persoane care, din orice motiv, se află în dificultate.

Şi apoi: pentru ce să ne punem în mişcare numai când cineva comite o greşeală, şi nu şi în cazurile în care “comite şi ceva bun şi frumos? Pentru ce să mergem la cel vinovat şi să-i spunem că a greşit, că această comunitate are motiv să se plângă în privinţa sa, şi să nu se îndrepte şi la cel “vinovat” de generozitate, de oboseală obscură, de dăruire tăcută, slujire fidelă şi modestă, să-i declarăm că suntem mulţumiţi de el, să-i exprimăm recunoştinţa? Se întâmplă foarte des ca o persoană să fie marginalizată, “excomunicată”, pentru că a avut succes, a reuşit ceva, să se scufunde pe tărâmuri care rămân neplăcute pentru alţii.

Invidia produce efecte devastatoare în ţesătura comunitară. Sunt unii care se descoperă, cu durere, izolaţi, ţinuţi la o parte, consideraţi cu suspiciune sau ostilitate făţişă, numai pentru că s-a făcut vinovat că a obţinut roade indigeste pentru un stomac oarecare, capabil cel puţin de a absorbi neplăcerile altuia, dar îndărătnic de a se bucura din cauza binelui produs de el. Şi din păcate, în aceste cazuri, este totdeauna cineva care se complace că a “pierdut” un frate.

“Dacă doi dintre voi se pun de acord…”

Despre tema frumuseţii de a fi de acord între credincioşi în rugăciune, aş vrea să citez câteva versuri ale unui poet: “O voce care cântă singură / întinereşte casa sau pădurea, / dar se pot auzi şi mai multe voci, / glasul a doi care cântă / pot deja să compună o melodie care să risipească orice singurătate, / dar numai glasul multora, corul cel mare, / umple cerurile şi face să palpite stelele…” (D. M. Turaldo).

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin