Predici

Dumnezeu îi privilegiază pe cei excluşi

Tema excluderii caracterizează cele trei lecturi de astăzi. În capitolul 56 din Isaia (din care în liturgie este prezentat un mic fragment) Domnul încurajează două categorii de excluşi: străinii şi eunucii. Aceştia par să fie iremediabil în afara mântuirii, a binecuvântării. Ei înşişi socotesc că nu pot face parte niciodată la titlul deplin al poporului alianţei. Privilegiaţii, membrii de drept, îi privesc cu suspiciune şi dispreţ.

Dar Domnul are grijă să inverseze poziţiile. Semnificativă este promisiunea către cei care nu-şi pot asigura o descendenţă: “Către eunucii, care observă sâmbetele mele, preferă lucrurile care îmi plac şi rămân tari în alianţa mea, eu le voi dărui în casa mea şi între zidurile mele un loc şi un nume mai bun decât al fiilor şi fiicelor; le voi da lor un nume veşnic care nu va fi şters niciodată…”

Căile de acces la “muntele sfânt” adesea sunt barate abuziv de oameni zeloşi, care impun limite arbitrare, dictează condiţii care nu sunt în mod necesar cele cerute de Domnul. Atunci Dumnezeu însuşi îi ia de mână pe cei excluşi, pe cei cărora li s-a închis uşa cu dispreţ în faţă sau au fost ţinuţi la distanţă, pentru a-i însoţi de-a lungul drumului “interzis” şi să-i introducă în “casa de rugăciune”, unde vor fi “copleşiţi de bucurie”. Visul cel mare al Domnului rămâne mereu acela al unui templu “deschis”, care să devină nu un loc de discriminare, şi nici de ruşine (unde fumul de tămâie ascunde activitatea nu totdeauna compatibilă cu sfinţenia lui Dumnezeu), ci “loc de rugăciune pentru toate popoarele”.

Da, cei excluşi şi cei privilegiaţi, cei practicanţi şi nepracticanţi. Noi suntem cei care am inventat şi pus la punct aceste categorii. Dar lui Dumnezeu îi place să-i facă privilegiaţi tocmai pe cei excluşi! Şi, foarte adesea, noi practicăm atâtea lucruri care nu intră în mod obligatoriu în plăcerea divină, şi neglijăm alte “practici” pe care dimpotrivă El nu le ţine ca absolut bune pentru un credincios: dreptatea, pentru a înşira numai una, care apare la începutul fragmentului din Isaia. “Observaţi dreptul şi practicaţi dreptatea…” Mi-ar plăcea să văd la intrarea în anumite biserici o cartelă cu inscripţia: “Sunt bine-veniţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate”.

Paul (a doua lectură) ia act despre o schimbare de situaţie. A fost o “schimbare” decisivă. Poporul promisiunii, căruia îi era destinată “pâinea fiilor” s-a autoexclus. Şi, în locul său, au intrat păgânii, care până atunci găsiseră barat accesul la templu. Biserica lui Cristos, dimpotrivă, fidelă deschiderii universaliste a Învăţătorului, şi la solicitarea puternică a lui Paul însuşi, i-a primit chiar pe ei. Acum apostolul vrea să adopte o tactică care mizează totul pe “gelozie” şi cere noilor sosiţi consensul pentru a ţine uşa deschisă şi pentru israeliţi. Rămâne mereu pericolul, de fapt, ca cei care au suferit excluderea, de îndată ce au posibilitatea, să devină la rândul lor “exclusivi”; cine a suferit discriminarea, abia reuşeşte să dobândească integrarea, că se transformă în cel mai rău rasist; cine a obţinut milostivirea, de abia convertit, să devină un fanatic, un intolerant, un inchizitor fanatic.

În fine, în evanghelie, este Cristos însuşi care, într-un prim moment, pare ferm în a exclude femeia cananeancă de la masa rezervată fiilor. Dar femeia, determinată să obţină minunea în folosul fiicei sale, nu se lasă descurajată de atitudinea rece a Învăţătorului. Dimpotrivă, devine mereu mai bătăioasă (un exemplu strălucit de umilinţă îndrăzneaţă şi de îndrăzneală umilă). Reuşeşte să forţeze uşa cu o armă pe care nu o posed mulţi din cei care stau la masă: credinţa. “Femeie, mare este credinţa ta!”. Cristos este constrâns să cedeze, să-şi plece fruntea la voinţa femeii: “Să fie cum vrei tu…”

A cere firimiturile firimiturilor

Femeia cananeancă ar fi în stare să ne explice ce înseamnă rugăciunea, pe lângă credinţă. Din fericire nu scrie cărţi. Întreaga sa lecţie este conţinută într-un gest, într-o atitudine, din puţine fraze. Nouă ne revine sarcina de a interpreta toate acestea.

Episodul, printre altele, ne poate face să intuim de ce Dumnezeu tace, refuză, neagă. Fapt este că ne vrea mai apropiaţi. Doreşte să stăm alături de el cât mai mult. Nu admite ca să smulgem o minune în grabă şi apoi să mergem pe cont propriu.

Dar să fixăm punctul culminant al dialogului, încordat, chiar dramatic, între sărmană şi Învăţătorul.

“Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei”. Fraza lui Isus, în duritatea sa, pare o închidere definitivă. Femeia, însă, nu se dă învinsă, şi replică prompt: “Este adevărat, Doamne… Dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor…” Ea, care avea credinţă, se mulţumea cu firimiturile. Era sigură că putea să se sature cu ele. Şi noi, ascultând elogiul uimit pe care îl face Domnul, ne surprindem că invidiem credinţa acestei femei. Şi am putea chiar să-i cerem să ne ofere firimiturile firimiturilor.

Consider că astăzi ar trebui să regăsim o dimensiune a credinţei plecând precis de la firimituri. Poate a sosit momentul de a opta pentru o religie a firimiturilor. Avem totul, “piaţa” este prea plină, este o multitudine de oferte care are ceva de necrezut, “pâinea” ia o varietate de forme aşa încât poate să satisfacă toate gusturile, chiar şi cele mai extravagante, totuşi credinţa noastră, în loc să se întărească, pare că slăbeşte mereu mai mult. De aceea încercăm s-o sprijinim recurgând la miraculos, la senzaţional, la devoţionalele cele mai ambigui, chiar la practici esoterice. Este nevoie de apariţii, evenimente miraculoase, acţiuni răsunătoare, fenomene extraordinare.

Personaje cel puţin bizare, prin mobilizări de tip emotiv, recrutează adepţi entuziaşti şi veleitari. Interpreţi umili ai unei evanghelii a milei sunt folosiţi şi uneori idolatrizaţi dincolo de limitele bunului simţ. Se fac ample reduceri. Dar oferta, cu cât este mai ademenitoare prin mijloacele cele mai cinice, depăşeşte cu mult cererea. Mai mult, se bănuieşte de-a dreptul că tocmai excesul sfârşeşte prin a descuraja cererea.

Am uitat gustul pâinii

Uneori, străbătând orarele (mai degrabă închipuite) Sfintelor Liturghii festive la uşa unor biserici, şi observând pasul şi feţele multor participanţi, mă gândesc la acea biserică-colibă în părţile Dodomei, în Tanzania. Misionarul soseşte, când o face, la fiecare a treia duminică. Lumea trebuie să meargă pe jos chiar şi zece, douăzeci de kilometri. Totuşi toţi îşi îmbrăcau o faţă de sărbătoare. Şi Liturghia pe care o celebrau (durata: cel puţin două ore şi jumătate) era printre lucrurile cele mai vii şi bucuroase la care am asistat vreodată.

Ei au descoperit, ca femeia cananeancă, secretul firimiturilor. Noi, în schimb, avem pâinea fără prea multă trudă, livrată aproape de uşa casei, şi nu ştim ce să facem cu ea. Şi adesea se sfârşeşte prin a o refuza.. Să ne înţelegem. Firimiturile, pe care aş vrea să le revendic, nu se opun pâinii. Sunt, mai degrabă, contrariul unei anumite lăcomii care determină fenomene de obişnuinţă, de indiferenţă. Excedenţa, cererea excesivă a celor de prisos, cedările la ceea ce are numai aparenţa credinţei, chiar dacă este trecută prin contrabandă, sfârşesc prin a crea indivizi nehrăniţi. Neglijând firimiturile, s-a pierdut şi sensul şi gustul pâinii. Prea multele produse sofisticate fac să uităm gustul hranei naturale. Tămâierile excesive devoţionale acoperă mirosul pâinii.

Călugării antici, în deşerturile din Egipt şi Siria, hrăneau credinţa lor, deja robustă, pe baza firimiturilor. Ajunge să ne gândim că mulţi dintre ei, fiind practic analfabeţi, erau constrânşi să mestece , rumege într-o zi întreagă aceeaşi fărâmă, adică un singur verset dintr-un Psalm, o frază din evanghelie. Şi terminau astfel să înveţe pe de rost cărţi întregi din Sfânta Scriptură.

Eu aş vrea să cer de la un preot, de la o călugăriţă, dacă reuşeşte să reproducă un verset din Psalmul pe care la recitat în această dimineaţă la Laude. Să întreb un credincios oarecare dacă este în stare să citeze un mic fragment din evanghelia pe care a ascultat-o în timpul Liturghiei din ziua respectivă…

În baza acelui puţin, am nutrit convingerea că atâţia credincioşi în ţările din est, în perioada cea mai întunecoasă a dictaturii atee, au alimentat credinţa lor cu firimituri. Da, “rezistenţa” lor extraordinară nu este datorată decât minunii firimiturilor.

Cunosc personal preoţi care au rămas pentru şapte, opt ani, în lagărul de concentrare, condamnaţi la muncă forţată. Biblioteca lor era redusă la un volum al breviarului. Şi au ţinut tare, ba mai mult credinţa lor a fost întărită, exclusiv datorită acelor pagini puţine. Fidelitatea lor reprezintă un act greu de acuză pentru palatele noastre religioase foarte fine şi un pic prea pretenţioase (pretenţioase pentru ceea ce nu este esenţial), care, după ce a ciupit o cantitate incredibilă cu lăcomie, produc o credinţă fără viaţă, incapabilă de a rezista la cea mai mică furtună (chiar dacă numai… publicitară).

Când sunt prea multe jucării, devenim incapabili de a ne juca

Mă explic cu o imagine. Cunosc copii ale căror camere gătite sunt pline până la refuz de jucării foarte costisitoare şi futuriste. Observ că adesea mulţi dintre ei nu mai ştiu să se joace, să se distreze, plâng în continuare cerând cine ştie ce altceva încă. Prezintă o faţă plictisită. Din partea mea îi caracterizez cu un adjectiv aproape intraductibil: “bolnav” (strâmbătură, leneş, apatic, indolent, dezgustat…). Şi să spunem că ar fi suficientă numai cutia de ambalaj a unuia din aceste jucării preţioase pentru a face fericiţi o ceată de copii africani. Sunt sigur că aceştia, cu beţişoarele, ar inventa vreun joc care i-ar înnebuni de bucurie cel puţin pentru o lună.

Ştirile care sosesc pe insulă

O ultimă imagine. Dacă nu m-aş teme să păcătuiesc de lipsă de modestie, aş vorbi despre o parabolă. Câţiva oameni se află un timp pe o insulă îndepărtată, unde lipsesc comunicaţiile. Au un noroc descoperă un ziar vechi mototolit, aproape ilizibil, unde cu greutate reuşesc să descifreze o ştire cu privire la ţara lor. Şi este o zi mare în care, printr-un radio bolnav de guturai, între o descărcare şi alta, smulg o frântură de frază, un nume familiar, chiar rezultatul unei partide.

Acostează pe vizitatorii rari pentru a smulge de la ei o frântură de informaţii despre orice, chir dacă timpul a trecut mai mult sau mai puţin. Chiar şi persoanele particulare cele mai neglijate devin foarte importante. Ei se uimesc de lucrurile cele mai comune. Apreciază realitatea cea mai ordinară. Normalul devine un eveniment minunat.

Dacă apoi soseşte o scrisoare, este un eveniment istoric. Iată: existenţa credinţei creştinului ar trebui să urmeze această experienţă. În acea insulă învăţăm să dăm valoare lucrurilor mici. Ne este suficient să observăm un semn îndepărtat, să captăm un mesaj făcut din puţine, cuvinte simple, să schimbăm unele confidenţe preţioase, să dăm atenţie la urmele slabe lăsate de Cineva de-a lungul itinerariului nostru zilnic.

Neavând la dispoziţie multe cărţi de rugăciune, vom fi constrânşi să descoperim, să inventăm, să creăm rugăciunea. Şi, pentru a satisface nevoia vreunui eveniment miraculos, ne vom da întâlnire pentru a asista împreună, dimineaţa, când este încă întuneric, la apariţia soarelui. Şi vom rămâne uimiţi. Având în inimă o nevoie puternică de a spune mulţumesc. Da, mulţumesc, o Doamne, pentru firimituri. Cine ştie căutându-le, cerându-le cu insistenţă cu curajul umil al femeii cananeence, poate să revină pofta de pâine.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin