Predici

Schimbarea la Faţă, eveniment însemnat în desfăşurarea misterului mântuirii, a fost cinstit de Biserică, atât în Apus cât şi în Răsărit, în cadrul liturgic al slujbelor, în diferite moduri şi la zile deosebit; papa Calixt al III-lea a ridicat amintirea Schimbării la Faţă la rangul de mare sărbătoare şi a fixat-o la data de 6 august, în amintirea victoriei repurtate de armatele creştine împotriva turcilor la Belgrad, în anul 1456; vestea despre această biruinţă a ajuns la Roma în ziua de 6 august din acelaşi an (cf. Vieţile sfinţilor, vol. 2, pag. 76).

Toată lumea creştină s-a rugat atunci; armatele creştine au biruit şi faţa lumii s-a schimbat. Trebuie să ne schimbăm şi noi?

Schimbarea la Faţă este un fel de paşte anticipat al Fiului Omului: firea umană apare îmbrăcată în strălucirea divină. În acelaşi timp constituie o invitaţie făcută ucenicilor de a realiza un paşte spiritual, de a-şi schimba felul de gândire despre Isus, despre cei care au dat mărturie despre Mesia în Vechiul Testament şi despre fericirea care există într-o lume pe care încă nu o cunoaştem.

Învăţaţii Bisericii spun că Isus i-a luat pe Petru, Iacob şi Ioan pe muntele înalt şi s-a schimbat la faţă înaintea lor, ca să realizeze acest paşte spiritual acum, ca atunci când îl vor vedea umilit şi batjocorit în faţa sinedriului, a lui Pilat şi pe lemnul crucii, să-şi amintească de acest mister şi să rămână statornici în credinţa afirmată de Petru: Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu (Mt 16,16). Este puţin spus, fiindcă de îmbărbătare aveau trebuinţă şi ceilalţi nouă apostoli, pe când cei trei privilegiaţi sunt obligaţi la un mister, la o taină: să nu spună nimănui ceea ce au văzut până după învierea lui din morţi. Se pare că cei trei tocmai atunci au uitat de strălucirea dumnezeiască a lui Isus, în timpul pătimirilor sale. Nu ştia Isus că vor uita? Ştia foarte bine. Atunci? Atunci misterul Schimbării la Faţă trebuie să aibă o semnificaţie prelungită în istoria mântuirii. Toţi factorii implicaţi în acest eveniment unic: trei ucenici, trei persoane în strălucire şi trei elemente transcendentale – glasul Tatălui, lumina Fiului şi norul Duhului care îi învăluie ne duc cu mintea că este vorba de întărirea în credinţă faţă de Preasfânta Treime. Revelaţia a început la botezul Domnului, este confirmată pe Tabor şi menită să realizeze mântuirea lumii prin misterul pascal: Tatăl primeşte jertfa Fiului, Fiul îşi încredinţează sufletul Tatălui din care s-a născut, iar Sfântul Duh izbucneşte în lume prin sângele şi apa care au ieşit din coasta străpunsă făcând credinţa să rodească: sutaşul roman mărturiseşte: Într-adevăr, acesta era Fiu al lui Dumnezeu (Mt 27,54) şi mulţi alţii plecau plini de căinţă şi credinţă bătându-şi pieptul (cf. Lc 23,48); catapeteasma templului se rupe în două, pământul se cutremură şi stâncile se despică; mormintele se deschid şi multe trupuri ale sfinţilor răposaţi au înviat (cf. Mt 27,51-53) ca preludiu spiritual la Învierea Domnului.

Schimbarea la Faţă de pe Tabor constituie un stimulent al credinţei, nu numai pentru apostoli, ci pentru noi toţi când suntem în încercări, în necazuri, în suferinţe, în clipa morţii. În aceste momente de încercare şi-a adus Petru aminte de fericirea simţită atunci şi, conştient de misiunea încredinţată de Isus: Iar tu întorcându-te, întăreşte în credinţă pe fraţii tăi! (Lc 22,32). Adresându-se primilor creştini, asupra cărora pluteau norii negri ai persecuţiilor, Petru le spune: Fiii mei, viaţa veşnică nu este o poveste. Ne-a descoperit-o Domnul nostru Isus Cristos, care este Fiul lui Dumnezeu. Eu cu ochii mei l-am văzut transfigurat în slava Tatălui, cu urechile mele am auzit glasul care îl proclama Fiu iubit al lui Dumnezeu. Eu însumi am auzit acel glas când eram cu el pe muntele cel sfânt (2Pt 1,16-18). Iacob şi-a amintit de ceea ce a auzit şi văzut pe Tabor când a trebuit să-şi plece capul sub securea călăului lui Irod Agripa (cf. Fap 12,2). Singur Ioan, ucenicul predilect al lui Isus, fiind necăsătorit şi mai curat decât ceilalţi, bănuim că a păstrat amintirea transfigurării şi a reuşit să urce Calvarul, urmându-l pe Isus.

Faţa lui Isus de pe Tabor anticipă învierea sa şi a noastră. Legătura o face Isus însuşi spunând: Să nu spuneţi nimănui nimic din cele ce aţi văzut decât după ce voi învia din morţi! Isus le vorbise ucenicilor săi de mai multe ori despre împărăţia Tatălui ceresc şi despre a doua sa venire, dar pentru că numai cuvintele nu au avut forţa de a-i convinge în credinţă, pe muntele cel sfânt le arată strălucirea divinităţii sale în lumină şi împărăţia cerului prin glasul Tatălui şi prezenţa celor doi, Moise şi Ilie, care pe pământ s-au luptat pentru venirea împărăţiei prin împlinirea voinţei lui Dumnezeu.

Faţa transfigurată a lui Isus arată ceea ce vom fi în viaţa veşnică alături de Isus, asemenea lui Moise şi Ilie, dacă ne vom ruga cu credinţă Tatăl nostru, ca să vie împărăţia lui, aşa cum ne-a învăţat Isus.

Petru voia să reţină fericirea în cort făcut din crengi şi alte lucruri obişnuite, doar pentru câţiva care se aflau acolo, însă împărăţia lui Dumnezeu este pregătită pentru toţi oamenii care pe acest pământ caută calea spre cer. Apostolul Paul ne spune că deja locuim într-un cort, mult mai perfect decât cel voit de Petru, cu toate acestea nici el nu poate reţine ceea ce este supranatural, de aceea să nu ne pară rău că se destramă, fiindcă Dumnezeu ne-a pregătit o locuinţă în cer care nu se mai poate strica, fiindcă nu-i făcută de mână omenească (cf. 2Cor 5,1), de aceea poate reţine toată fericirea, toată strălucirea, tot binele veşnic, este Ceea ce ochiul omului n-a văzut, urechea nu a auzit şi la inima lui nu s-a suit încă (1Cor 2,9), adică mult mai mult decât au văzut cei trei apostoli pe Tabor, pentru ca noi să credem şi să avem parte de ceea ce i-a spus Isus lui Toma după înviere: Eşti fericit pentru că ai văzut şi ai crezut, dar mai fericiţi sunt cei care n-au văzut şi au crezut (In 20,29).

Moise ceruse prin Lege ca o mărturie, pentru a fi valabilă la proces ca să se verifice autenticitatea unei fapte, trebuie dată de trei martori (cf. Dt 19,15; Mt 18,16).

Adevărul fundamental al credinţei: un Dumnezeu în trei persoane în teofania de pe Tabor: glas, lumină şi nor, simbolurile existenţiale ale Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt sunt susţinute de trei: de Fiul Omului, de Moise şi de Ilie, ca la rândul lor să fie crezuţi pe baza mărturiei date de Petru, Iacob şi Ioan. Isus împlineşte şi desăvârşeşte Legea prin strălucirea revelaţiei sale.

Cetatea sfântă, Ierusalimul ceresc, descrisă de sfântul Ioan în Apocalips, are pe toate cele patru laturi câte trei porţi (21,13), ceea ce vrea să spună că toţi oamenii, din toate cele patru vânturi sau colţuri ale lumii, au aceeaşi intrare întreită: o credinţă într-un singur Dumnezeu în trei persoane oferită de trei martori cereşti şi de alţi trei pământeşti (cf. 1In 5,7), mărturie pe care trebuie să o dea toţi cei botezaţi în apă, sânge şi Duhul Sfânt (cf. 1In 5,8), adică în misterul pascal al lui Isus.

Isus s-a urcat pe munte ca să se roage şi în timp ce se ruga, faţa lui a devenit mai strălucitoare decât soarele. Sfântul Vasile din Seleucia spune că soarele de pe cer a fost mult mai surprins în acea zi, când a văzut un alt soare pe pământ, decât în ziua când Iosua l-a oprit pe cale pentru a duce lupta la bun sfârşit, la victorie (cf. Ios 10,12-13).

Rugăciunea schimbă faţa omului lumesc în cea a omului ceresc.

Sărbătoarea Schimbării la Faţă pentru viaţa creştină este o amintire a datoriei de a lucra fără încetare la îndepărtarea vălului ignoranţei (ca a lui Petru, care cerea fericirea în cort, fără să-şi dea seama de ceea ce cerea) şi al răutăţii de pe faţa lumii, pentru ca măreţia lui Dumnezeu să schimbe şi sufletul creştinului (să-şi recapete asemănarea cu Dumnezeu din actul creaţiei primului om cf. Gen 1,27), fiindcă: ori de câte ori cineva se întoarce la Domnul, vălul este dat la o parte. Cât despre noi care, cu faţa descoperită, oglindim măreţia Domnului, suntem preschimbaţi în aceeaşi înfăţişare, tot mai măreaţă, de către Duhul Domnului (2Cor 3,17-18) ” (cf. Vieţile sfinţilor vol. 2).

Sfânta Tereza a Pruncului Isus să ne fie îndemn pe această cale a rugăciunii. Ea spunea Iubitului inimii sale: Faţa ta este singura mea bogăţie. Nu cer nimic mai mult. Ascunzându-mă în ea fără încetare, mă voi asemăna cu tine, Isuse. Lasă în mine pecetea ta divină, a trăsăturilor pline de blândeţe, şi repede voi deveni sfântă, atrăgând la tine inimile (cf. Lumina creştinului, ianuarie 1999, nr. 1 (109).

pr. Anton Dancă Ritul latin