Start > Ritul bizantin > Pilda datornicului nemilostiv

Pilda datornicului nemilostiv

1 August 2008
2,566 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica a XI-a după Rusalii

Sfânta Scriptură a Noului Testament este brăzdată de nenumărate pilde de iertare. Din toate reiese nemăsurata dragoste de iertare a Mântuitorului nostru Isus Hristos față de greșelile oamenilor. Să ne ducem cu gândul la femeia cea păcătoasă care, aflând că Isus poposește în casa lui Simon fariseul, conștientă de păcatele ei, a venit la Isus cu un vas de alavastru cu mir – lucru de mare preț – și, stând la spate, lângă picioarele lui și plângând, a început a-i uda picioarele cu lacrimi și a i le șterge cu părul capului său, și-i săruta picioarele și I le ungea cu mir. Pentru căința ei adâncă și pentru dragostea pentru Hristos, El a zis către dânsa: “Și se iartă păcatele” (Luca 7, 37-48). Cu toate că Petru apostolul s-a lepădat de trei ori de Domnul în cele mai grele momente ale vieții Sale pământești, pentru că s-a căit cu amar, Mântuitorul l-a iertat, repunându-l în demnitatea apostoliei, ca mai înainte (Mat. 26, 70).

Tâlharul de pe cruce, care “după dreptate era osândit”, primind cele cuvenite după faptele sale, în ultimul moment al vieții pământești și-a dobândit mântuirea, căci, cu multă căință, s-a rugat lui Isus Hristos: “Pomenește-mă, Doamne, când vei veni, întru Împărăția Ta” (Luca 23, 40-42). Însăși jertfa Domnului Isus, pe lângă faptul că este expresia cea mai desăvârșită a iubirii divine față de omenirea căzută (Ioan 3, 16), ea trebuie înțeleasă ca un act de răscumpărare și de iertare, făcut din partea lui Dumnezeu “prin sângele Lui și iertarea păcatelor” (Efes. 1, 7). Iată că Domnul nostru Isus Hristos, în Sfânta Evanghelie de astăzi, prin pilda datornicului nemilos, ne arată cum trebuie înțeleasă de noi, creștinii, virtutea iertării, cum trebuie s-o punem în practică și felul în care noi s-o folosim în relațiile cu semenii noștri.

Pericopa evanghelică arată cum un stăpân a făcut socoteală slugilor sale. Unul din slujitori îi datora o sumă foarte mare de bani, zece mii de talanți. Chemat să restituie datoria, stăpânul a văzut că slujitorul nu poate să plătească; fiind rugat cu stăruință să-l mai aștepte, stăpânului i s-a făcut milă de el și i-a iertat toată datoria. Dar slujitorul n-a învățat nimic din fapta cea bună a stăpânului său și îndată ce a ieșit în stradă a întâlnit pe un tovarăș care îi datora o sută de dinari, o sumă foarte mică. “Atunci acea slugă, ca și el, căzând în genunchi, îl ruga și zicea: Îngăduiește-mi, și-ți voi plăti. El însă n-a voit, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria”. Auzind aceasta, stăpânul l-a chemat și i-a zis: slugă rea și vicleană, toată datoria aceea ți-am iertat-o, pentru că m-ai rugat. Nu se cuvenea, oare, să ierți și tu pe tovarășul tău, precum te-am iertat și eu pe tine? Și l-a dat să-l chinuie până va plăti datoria. Pericopa evanghelică se încheie cu următoarea concluzie, de care se cuvine să ținem seama în viața noastră: “Așa va face și Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său din inimă greșelile lui” (Mat. 18, 15).

Dacă ne gândim bine la cuprinsul acestei pericope evanghelice, la bunătatea lui Dumnezeu față de noi, nevrednicii fii ai săi, precum și la comportarea noastră din viața de toate zilele, descoperim îndată că stăpânul milostiv este Părintele ceresc, care ne iartă nouă mulțime de greșeli, iar nesocotitul om care a dat pe mâna chinuitorilor pe cel care nu i-a putut restitui mica datorie de o sută de dinari, suntem chiar noi, noi cei ce de multe ori nu vrem să iertăm nici cele mai mici greșeli ale semenilor noștri. Cine dintre noi, oamenii, ar cuteza să spună că judecata Domnului nu a fost dreaptă? Cine dintre oameni ar îndrăzni să afirme că datornicul nemilos nu a fost vrednic de osânda pe care a primit-o drept răsplată a faptei sale, atât de nemiloasă, de urâtă și josnică? Toți greșim, toți păcătuim în contra lui Dumnezeu Tatăl și Binefăcătorului nostru și contra semenilor noștri, cu care trăim împreună, dar greșelile și păcatul nostru nu-l vedem și de multe ori nu vrem să iertăm nici cele mai mici greșeli ale semenilor noștri. De multe ori osândim în grabă, nedându-ne seama că și noi, de multe ori, suntem vrednci de osândă, sau dacă am făcut vreun rău, cerem pentru noi iertare, pe care de atâtea ori am refuzat să o dăm altora.

Așa e judecata noastră, de cele mai multe ori pătimașă, dar judecata sfântă și dreaptă a lui Dumnezeu e altfel, așa cum ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi. “Tot așa și Tatăl Meu cel ceresc va face vouă, de nu veți ierta fiecare fratelui său, din inimile voastre, greșelilor lor” (Mat. 18, 35).

Suntem purtătorii numelui sfânt de creștini și să vedem ce trebuie să știm noi despre iertarea creștină. Iertarea e faptă de milostenie, de bunătate, de forță morală care trece cu vederea răul pe care ni l-a făcut aproapele nostru. Ea este forța cu care înfrângem în noi mândria, mânia, setea de răzbunare față de cel ce ne-a greșit, și față de care devenim blânzi, buni, înțelegători și iertători. Mântuitorul Isus Hristos ne arată marea valoare a iertării prin faptul că o așază în miezul rugăciunii Tatăl nostru.

Pentru ca nimeni să nu uite de această mare datorie, El adaugă: “De veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl Ceresc greșelile voastre…” (Mat. 6, 14). Pe cât de dulce și mângâietoare este cererea de iertare pe care o adresăm lui Dumnezeu, pe atât de amară și groaznică este osânda pe care ne-o dobândim când rostim în Rugăciunea Domnească “și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, pentru că de cele mai multe ori, nu facem așa.

Iertarea poate fi socotită ca început al mântuirii noastre.

Împăcare definitivă, fără iertare, nu există, precum nu există nici iertare fără jertfă. Iertare înseamnă, înainte de toate, iubire care, atunci când este dusă la o potență maximă, rodește jertfă. Măsura iertării este jertfa. Iertarea, cu atât mai mult îmbracă haina desăvârșirii, cu cât are mai mult preț de jertfă. Jertfa de pe Golgota a fost și este cel mai grandios act de iertare, care își profilează luminile dincolo de veacuri și e în stare să trezească la viață nouă toate conștiințele căzute în rătăcire. Deci, iertarea din partea lui Dumnezeu a păcatelor noastre este condiționată, între altele, de iertare din partea noastră a greșelilor aproapelui nostru. Iertarea ni se prezintă aici sub raportul reciprocității, “Iertând altora, vouă înșivă dați iertare”, spune Sf. Ioan Gură de Aur.

Iertarea în Vechiul Testament s-a atrofiat sub apăsarea legii talianului, iar aceasta a căzut sub puterea iertării din Noul Testament. Înșiși apostolii – cei mai apropiați sufletește de Isus -, pare să nu fi știut destul de lămurit că puterea iertării în creștinism este nesfârșită, după cum a fost și jertfa Domnului Isus Hristos, fapt care a determinat pe apostolul Petru să întrebe pe Isus: “Doamne, de câte ori va greși mie fratele meu și voi ierta lui?” (Mat. 18, 21).

Răspunsul îl știm: “de șaptezeci de ori câte șapte”, adică de nenumărate ori. Măsura iertării în creștinism este, deci, fără margini.

Și pentru a arăta încă o dată aspectul de reciprocitate al iertării creștine, Isus se servește de pilda celor doi datornici, pe care am auzit-o din Evanghelia de azi.

Vorbind despre creștinii care nu numai că nu iartă pe frații lor care le greșesc, dar se și răzbună, blestemă și cer de la Dumnezeu să-i pedepsească, să le ia viața, să le distrugă familia, Sf. Ioan Gură de Aur zice: “Oare aceștia mai pot cere iertare de la Dumnezeu pentru păcatele lor? Ei au inima plină de otravă.

Oare ei se mai pot împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului, când gura le e pătată de sângele dușmanilor? Nu! Pentru că nu se deosebesc de ucigașul de rând și de fiarele pădurii. Aceștia își atrag mânia lui Dumnezeu”. Cel care cere de la Dumnezeu răzbunare pentru dușmani, batjocorește pe Dumnezeu, chemându-L să se alăture la răutatea lui, cu toate că Dumnezeu poruncește să-i iertăm și să ne rugăm pentru ei.

Nu numai din punct de vedere creștin, dar și pentru orice om, este mai de folos iertarea, decât răzbunarea. Câtă tulburare, câți nervi măcinați în zadar, câtă întunecime în suflet, câte gânduri tulburate, câte priviri întunecate nu ne aduce răzbunarea! Nu e bine să ne răzbunăm singuri, ci să lăsăm să se răzbune mânia lui Dumnezeu (Rom. 12, 19).

Judecata noastră omenească, care este însetată după răzbunare pentru cea mai mică greșeală a fratelui nostru, nu ne folosește la nimic, fiindcă nu noi suntem judecătorul suprem, ci Tatăl cel Ceresc, cel care ne iartă greșelile și păcatele noastre, dacă și noi iertăm greșiților noștri. Iată ce spune Grigorie de Nisa despre virtutea iertării: “Iertarea greșelilor fratelui sau dușmanului este culmea virtuților”, iar Sf. Ioan Gură de Aur consacră iertării aceste frumoase cuvinte: “Multe sunt virtuțile care stau bine creștinului, dar nici una ca iertarea, care ne face imitatori ai lui Dumnezeu”.

Prin cunoașterea și înțelegerea acestei pilde ni se dezvăluie un colțișor tăinuit al Împărăției cerurilor. Aici lasă să se întrevadă că totul este întocmit după porunca iertării. Fără iertare nu este posibilă mântuirea noastră. Împărăția lui Isus am putea-o numi și Împărăția iertării.

Dar iertarea este și o condiție esențială a conviețuirii pașnice dintre oameni. Să ne închipuim ce s-ar alege de noi, dacă la cea mai mică greșeală am sta veșnic încleștați și ne-am arunca unul împotriva celuilalt. Fără iertare, am avea un “război veșnic”.

Iertarea este o podoabă aleasă a sufletului omenesc. Această floare sfântă a creștinătății a fost sădită și crescută la izvoarele limpezi ale iubirii lui Hristos. Deci nu șovăi, ci te ridică din pulberea micinii tale și mergi de mângâie fruntea încruntată a celui care-ți poartă gând rău. Și dacă vei fi ispitit vreodată să întrebi și tu, ca și Petru: “Doamne, de câte ori voi ierta?”, nu aștepta răspuns, ci privește către crucea răstignirii, care-și întinde brațele să cuprindă în îmbrățișarea-i caldă toate păcatele acestei lumi, deci și ale tale. Ea îți va șopti: “De șaptezeci de ori câte șapte!”.

Iertare! Tu ai îndepărtat atâtea cute de pe frunți îngândurate; tu ai ridicat din pulbere mii de capete plecate; tu ai despovărat spinările gârbovite de greutățile fărădelegilor; tu ai descleștat atâția pumni gata să lovească; tu ai adus atâta seninătate în cugete bicisnice, ai smuls cătușele robiei de pe atâtea mâini neputincioase, ai șters atâtea lacrimi și ai eliberat întreaga omenire de sub tirania păcatului! Șie îți datorăm libertatea, pacea și mântuirea noastră. Fii binecuvântată! Amin.

Ritul bizantin