Predici

Sfânta Scriptură a Noului Testament este brăzdată de nenumărate pilde de iertare. Din toate reiese nemăsurata dragoste de iertare a Mântuitorului nostru Isus Hristos faţă de greşelile oamenilor. Să ne ducem cu gândul la femeia cea păcătoasă care, aflând că Isus poposeşte în casa lui Simon fariseul, conştientă de păcatele ei, a venit la Isus cu un vas de alavastru cu mir – lucru de mare preţ – şi, stând la spate, lângă picioarele lui şi plângând, a început a-i uda picioarele cu lacrimi şi a i le şterge cu părul capului său, şi-i săruta picioarele şi I le ungea cu mir. Pentru căinţa ei adâncă şi pentru dragostea pentru Hristos, El a zis către dânsa: “Şi se iartă păcatele” (Luca 7, 37-48). Cu toate că Petru apostolul s-a lepădat de trei ori de Domnul în cele mai grele momente ale vieţii Sale pământeşti, pentru că s-a căit cu amar, Mântuitorul l-a iertat, repunându-l în demnitatea apostoliei, ca mai înainte (Mat. 26, 70).

Tâlharul de pe cruce, care “după dreptate era osândit”, primind cele cuvenite după faptele sale, în ultimul moment al vieţii pământeşti şi-a dobândit mântuirea, căci, cu multă căinţă, s-a rugat lui Isus Hristos: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni, întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 40-42). Însăşi jertfa Domnului Isus, pe lângă faptul că este expresia cea mai desăvârşită a iubirii divine faţă de omenirea căzută (Ioan 3, 16), ea trebuie înţeleasă ca un act de răscumpărare şi de iertare, făcut din partea lui Dumnezeu “prin sângele Lui şi iertarea păcatelor” (Efes. 1, 7). Iată că Domnul nostru Isus Hristos, în Sfânta Evanghelie de astăzi, prin pilda datornicului nemilos, ne arată cum trebuie înţeleasă de noi, creştinii, virtutea iertării, cum trebuie s-o punem în practică şi felul în care noi s-o folosim în relaţiile cu semenii noştri.

Pericopa evanghelică arată cum un stăpân a făcut socoteală slugilor sale. Unul din slujitori îi datora o sumă foarte mare de bani, zece mii de talanţi. Chemat să restituie datoria, stăpânul a văzut că slujitorul nu poate să plătească; fiind rugat cu stăruinţă să-l mai aştepte, stăpânului i s-a făcut milă de el şi i-a iertat toată datoria. Dar slujitorul n-a învăţat nimic din fapta cea bună a stăpânului său şi îndată ce a ieşit în stradă a întâlnit pe un tovarăş care îi datora o sută de dinari, o sumă foarte mică. “Atunci acea slugă, ca şi el, căzând în genunchi, îl ruga şi zicea: Îngăduieşte-mi, şi-ţi voi plăti. El însă n-a voit, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria”. Auzind aceasta, stăpânul l-a chemat şi i-a zis: slugă rea şi vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, pentru că m-ai rugat. Nu se cuvenea, oare, să ierţi şi tu pe tovarăşul tău, precum te-am iertat şi eu pe tine? Şi l-a dat să-l chinuie până va plăti datoria. Pericopa evanghelică se încheie cu următoarea concluzie, de care se cuvine să ţinem seama în viaţa noastră: “Aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său din inimă greşelile lui” (Mat. 18, 15).

Dacă ne gândim bine la cuprinsul acestei pericope evanghelice, la bunătatea lui Dumnezeu faţă de noi, nevrednicii fii ai săi, precum şi la comportarea noastră din viaţa de toate zilele, descoperim îndată că stăpânul milostiv este Părintele ceresc, care ne iartă nouă mulţime de greşeli, iar nesocotitul om care a dat pe mâna chinuitorilor pe cel care nu i-a putut restitui mica datorie de o sută de dinari, suntem chiar noi, noi cei ce de multe ori nu vrem să iertăm nici cele mai mici greşeli ale semenilor noştri. Cine dintre noi, oamenii, ar cuteza să spună că judecata Domnului nu a fost dreaptă? Cine dintre oameni ar îndrăzni să afirme că datornicul nemilos nu a fost vrednic de osânda pe care a primit-o drept răsplată a faptei sale, atât de nemiloasă, de urâtă şi josnică? Toţi greşim, toţi păcătuim în contra lui Dumnezeu Tatăl şi Binefăcătorului nostru şi contra semenilor noştri, cu care trăim împreună, dar greşelile şi păcatul nostru nu-l vedem şi de multe ori nu vrem să iertăm nici cele mai mici greşeli ale semenilor noştri. De multe ori osândim în grabă, nedându-ne seama că şi noi, de multe ori, suntem vrednci de osândă, sau dacă am făcut vreun rău, cerem pentru noi iertare, pe care de atâtea ori am refuzat să o dăm altora.

Aşa e judecata noastră, de cele mai multe ori pătimaşă, dar judecata sfântă şi dreaptă a lui Dumnezeu e altfel, aşa cum ne spune Sfânta Evanghelie de astăzi. “Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc va face vouă, de nu veţi ierta fiecare fratelui său, din inimile voastre, greşelilor lor” (Mat. 18, 35).

Suntem purtătorii numelui sfânt de creştini şi să vedem ce trebuie să ştim noi despre iertarea creştină. Iertarea e faptă de milostenie, de bunătate, de forţă morală care trece cu vederea răul pe care ni l-a făcut aproapele nostru. Ea este forţa cu care înfrângem în noi mândria, mânia, setea de răzbunare faţă de cel ce ne-a greşit, şi faţă de care devenim blânzi, buni, înţelegători şi iertători. Mântuitorul Isus Hristos ne arată marea valoare a iertării prin faptul că o aşază în miezul rugăciunii Tatăl nostru.

Pentru ca nimeni să nu uite de această mare datorie, El adaugă: “De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl Ceresc greşelile voastre…” (Mat. 6, 14). Pe cât de dulce şi mângâietoare este cererea de iertare pe care o adresăm lui Dumnezeu, pe atât de amară şi groaznică este osânda pe care ne-o dobândim când rostim în Rugăciunea Domnească “şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, pentru că de cele mai multe ori, nu facem aşa.

Iertarea poate fi socotită ca început al mântuirii noastre.

Împăcare definitivă, fără iertare, nu există, precum nu există nici iertare fără jertfă. Iertare înseamnă, înainte de toate, iubire care, atunci când este dusă la o potenţă maximă, rodeşte jertfă. Măsura iertării este jertfa. Iertarea, cu atât mai mult îmbracă haina desăvârşirii, cu cât are mai mult preţ de jertfă. Jertfa de pe Golgota a fost şi este cel mai grandios act de iertare, care îşi profilează luminile dincolo de veacuri şi e în stare să trezească la viaţă nouă toate conştiinţele căzute în rătăcire. Deci, iertarea din partea lui Dumnezeu a păcatelor noastre este condiţionată, între altele, de iertare din partea noastră a greşelilor aproapelui nostru. Iertarea ni se prezintă aici sub raportul reciprocităţii, “Iertând altora, vouă înşivă daţi iertare”, spune Sf. Ioan Gură de Aur.

Iertarea în Vechiul Testament s-a atrofiat sub apăsarea legii talianului, iar aceasta a căzut sub puterea iertării din Noul Testament. Înşişi apostolii – cei mai apropiaţi sufleteşte de Isus -, pare să nu fi ştiut destul de lămurit că puterea iertării în creştinism este nesfârşită, după cum a fost şi jertfa Domnului Isus Hristos, fapt care a determinat pe apostolul Petru să întrebe pe Isus: “Doamne, de câte ori va greşi mie fratele meu şi voi ierta lui?” (Mat. 18, 21).

Răspunsul îl ştim: “de şaptezeci de ori câte şapte”, adică de nenumărate ori. Măsura iertării în creştinism este, deci, fără margini.

Şi pentru a arăta încă o dată aspectul de reciprocitate al iertării creştine, Isus se serveşte de pilda celor doi datornici, pe care am auzit-o din Evanghelia de azi.

Vorbind despre creştinii care nu numai că nu iartă pe fraţii lor care le greşesc, dar se şi răzbună, blestemă şi cer de la Dumnezeu să-i pedepsească, să le ia viaţa, să le distrugă familia, Sf. Ioan Gură de Aur zice: “Oare aceştia mai pot cere iertare de la Dumnezeu pentru păcatele lor? Ei au inima plină de otravă.

Oare ei se mai pot împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului, când gura le e pătată de sângele duşmanilor? Nu! Pentru că nu se deosebesc de ucigaşul de rând şi de fiarele pădurii. Aceştia îşi atrag mânia lui Dumnezeu”. Cel care cere de la Dumnezeu răzbunare pentru duşmani, batjocoreşte pe Dumnezeu, chemându-L să se alăture la răutatea lui, cu toate că Dumnezeu porunceşte să-i iertăm şi să ne rugăm pentru ei.

Nu numai din punct de vedere creştin, dar şi pentru orice om, este mai de folos iertarea, decât răzbunarea. Câtă tulburare, câţi nervi măcinaţi în zadar, câtă întunecime în suflet, câte gânduri tulburate, câte priviri întunecate nu ne aduce răzbunarea! Nu e bine să ne răzbunăm singuri, ci să lăsăm să se răzbune mânia lui Dumnezeu (Rom. 12, 19).

Judecata noastră omenească, care este însetată după răzbunare pentru cea mai mică greşeală a fratelui nostru, nu ne foloseşte la nimic, fiindcă nu noi suntem judecătorul suprem, ci Tatăl cel Ceresc, cel care ne iartă greşelile şi păcatele noastre, dacă şi noi iertăm greşiţilor noştri. Iată ce spune Grigorie de Nisa despre virtutea iertării: “Iertarea greşelilor fratelui sau duşmanului este culmea virtuţilor”, iar Sf. Ioan Gură de Aur consacră iertării aceste frumoase cuvinte: “Multe sunt virtuţile care stau bine creştinului, dar nici una ca iertarea, care ne face imitatori ai lui Dumnezeu”.

Prin cunoaşterea şi înţelegerea acestei pilde ni se dezvăluie un colţişor tăinuit al Împărăţiei cerurilor. Aici lasă să se întrevadă că totul este întocmit după porunca iertării. Fără iertare nu este posibilă mântuirea noastră. Împărăţia lui Isus am putea-o numi şi Împărăţia iertării.

Dar iertarea este şi o condiţie esenţială a convieţuirii paşnice dintre oameni. Să ne închipuim ce s-ar alege de noi, dacă la cea mai mică greşeală am sta veşnic încleştaţi şi ne-am arunca unul împotriva celuilalt. Fără iertare, am avea un “război veşnic”.

Iertarea este o podoabă aleasă a sufletului omenesc. Această floare sfântă a creştinătăţii a fost sădită şi crescută la izvoarele limpezi ale iubirii lui Hristos. Deci nu şovăi, ci te ridică din pulberea micinii tale şi mergi de mângâie fruntea încruntată a celui care-ţi poartă gând rău. Şi dacă vei fi ispitit vreodată să întrebi şi tu, ca şi Petru: “Doamne, de câte ori voi ierta?”, nu aştepta răspuns, ci priveşte către crucea răstignirii, care-şi întinde braţele să cuprindă în îmbrăţişarea-i caldă toate păcatele acestei lumi, deci şi ale tale. Ea îţi va şopti: “De şaptezeci de ori câte şapte!”.

Iertare! Tu ai îndepărtat atâtea cute de pe frunţi îngândurate; tu ai ridicat din pulbere mii de capete plecate; tu ai despovărat spinările gârbovite de greutăţile fărădelegilor; tu ai descleştat atâţia pumni gata să lovească; tu ai adus atâta seninătate în cugete bicisnice, ai smuls cătuşele robiei de pe atâtea mâini neputincioase, ai şters atâtea lacrimi şi ai eliberat întreaga omenire de sub tirania păcatului! Şie îţi datorăm libertatea, pacea şi mântuirea noastră. Fii binecuvântată! Amin.

pr. Ion Cârciuleanu Ritul bizantin