Start > Ritul bizantin > Umblarea pe mare; potolirea furtunii

Umblarea pe mare; potolirea furtunii

1 August 2008
3,733 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica a IX-a după Rusalii

Pericopa evanghelică de astăzi ne istorisește, prin Evanghelistul Matei, o minune plină de semnificații deosebite pentru viața noastră de fiecare zi. Parcă nici o întâmplare din viața de pe pământ a Mântuitorului nu conține împrejurări mai pline de asemănări și de învățăminte pentru noi, cei de azi, ca ivirea Sa neașteptată pe Marea Tiberiadei din Galileea, în timpul nopții, și într-un moment când corabia în care se găseau apostolii era purtată încoace și încolo de valuri furtunoase, din pricina unui vânt potrivnic.

Domnul Isus Hristos, după ce a săturat, în chip minunat, mulțimile care-L ascultaseră o zi întreagă, a silit, zice Evanghelia zilei de azi, pe ucenici să urce pe corabie și să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt. Iar El s-a suit în munte, în singurătate, să se roage (Matei 14, 22). Dar pe la miezul nopții, o furtună s-a ivit pe mare, și corabia lor a fost învăluită de valuri puternice. Pe când apostolii se luptau cu furia valurilor, Mântuitorul, coborând de pe munte îi văzu în primejdie și porni spre ei pe deasupra valurilor.

Neliniștiți de primejdia în care se aflau, apostolii nu mai știu ce este cu ei și, în loc să recunoască pe Isus, ei strigau înspăimântați: “Vai, iată o nălucă”. Domnul Isus se grăbește să-i liniștească și făcându-le semn cu mâna le zice: “Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți” (Mat. 14, 28). Văzându-L pe Isus, apostolii și-au venit în fire din acest zdruncin pământesc, și Petru, mai îndrăzneț, dar și mai hotărât în a înfrunta primejdiile, auzind vocea Domnului, spune: “Doamne, de ești tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă”.

“Vino!”, i-a zis Mântuitorul. La aceste cuvinte, Petru s-a aruncat în apă și a pornit spre Domnul. Vântul sufla puternic, iar valurile îl ridicau și-l coborau fără să le poată înfrunta. Înfricoșat că puterile lui nu i-ar putea fi de ajuns ca să biruiască furia valurilor, Petru își încetini mersul. Simți apoi că îl părăsesc puterile, că-i slăbesc mâinile și picioarele și că se prăbușește în adânc.

“Doamne, mântuiește-mă” (Mat. 14, 30), strigă el îngrozit.

Mântuitorul, văzându-l în primejdie și auzindu-i rugămintea, întinzându-i mâna grabnic, îl apucă și-i zice: puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și suindu-se în corabie, s-a potolit furtuna”.

S-a întâmplat și altădată ca mica lor corabie să fie surprinsă de furtună pe valurile mării. Isus era atunci cu ei în corabie, dar dormea. Spăimântați de valuri, ei L-au deșteptat, spunându-i: “Doamne, mântuiește-ne, că pierim”. Și atunci au auzit de la El o mustrare blândă: “De ce vă este frică, puțin credincioșilor”, și a certat marea și vântul și s-a făcut liniște deplină. “Cine este Acesta – se întrebau ei – că și vânturile și marea ascultă de El?” (Mat. 8, 27).

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Isus, Fiul lui Dumnezeu, este împăratul atotputernic al întregii firi. El nu este numai al lumii omenești, ci al întregului univers. Chiar și valurile îl ascultă și se liniștesc la porunca Lui; numai omenirea nu-L ascultă întotdeauna, nu se liniștește. Lumea este ca o mare furtunoasă, plină de valuri ce ne amenință cu pierzania și cu moartea. Viața noastră este nestatornică și plină de primejdii ca și o corabie purtată încoace și încolo de vânt și furtună.

Interesele, ambițiile, patimile și poftele noastre trupești ne poartă ca pe niște jucării. Sufletul nostru este un noian de neliniști și frământări, în care binele și răul se luptă cu furie, cum se luptau apostolii cu valurile mării. Însăși Biserica lui Hristos este asemenea unei corăbii ce plutește pe această mare furtunoasă. Ea a avut peste veacuri, și mai are, încă, de luptat cu valurile furtunoase ale mării lumești.

Duh de vifor amăgitor suflă în lume. Furtuni multe bântuie marea vieții și adesea, în necazuri și dureri, ne scufundăm în valurile primejdioase ale îndoielii și fricii. Peste toate acestea apare Izbăvitorul, Domnul Isus Hristos, care se îndreaptă spre noi și strigă: “Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți!” El apare mereu în furtunile vieții, așa cum a apărut ucenicilor cuprinși de groază și frică. Cuvinte extraordinare (“Îndrăzniți…”), care se adresează și nouă, celor de astăzi, ne încurajează în necazurile noastre, ne umplu sufletul de optimism, de curaj, de dorința de a acționa și depăși orice situație critică în care ne-am afla. Dar cuvintele acestea sunt și o chemare la o cercetare a noastră, o coborâre în lăuntrul nostru pentru a ne face un examen de conștiință: cum stăm, fiecare dintre noi, cu viața duhovnicească, cu credința noastră, cu faptele noastre, cu creștinismul nostru. Dacă ne facem un astfel de examen, vom constata ce deosebiri profunde sunt între ceea ce pretindem și credem că suntem și ceea ce suntem în realitate. Sunt, firește, mulți dintre noi care nu-și pun astfel de întrebări, fie din golul sufletesc ce-i stăpânesc, fie din necredință, indiferență, fie din cauza fricii. Aceștia sunt cei mai nefericiți. Fiindcă, din câte suferințe sunt, puține sunt mai mari ca acelea ale sufletului gol de orice credință.

În această călătorie a noastră prin lume, ne suntem proprii vâslași ai luntrei noastre, bătută de valuri și ispite. Ca să putem să o conducem, trebuie să avem virtuți înalte: răbdare, curaj, credință și nădejde. Poticnirea lui Petru, afundarea lui în adânc, nu-i un caz izolat, care se referă numai la el. Este poticnirea noastră de fiecare clipă în multe și felurite păcate, până la păcatele de moarte.

Am auzit din Sf. Evanghelie de astăzi că Petru pe valuri s-a îndoit și înfricoșat, se temea fiindcă privea numai la marea agitată de furtună. El se credea singur, uitase de Cel ce îl chemase, Isus, și care i-a spus: “Îndrăznește, Eu sunt, nu te teme!” Față de obstacole, de greutăți, Domnul nostru Isus Hristos ne cere o atitudine curajoasă, dârză, de îndrăzneală, de luptă: “Nu vă îngrijorați!” (Mat. 6, 25). Fiți mereu atenți la primejdiile care vă amenință. Privegheați și vă rugați (Mat. 25, 13). Iată expresii prin care trebuie să recunoaștem voința lui Dumenzeu, ca fiii săi să nu se lase biruiți de nici un obstacol, ci să lupte, să-și încordeze puterile spre a depăși piedicile, spre a le birui, spre a le face inofensive. Dar trebuie să știm că în lupta împotriva acestor greutăți nu suntem singuri, ci suntem mereu ajutați, în mod tainic, dar real, de către Domnul nostru Isus Hristos: “Iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Mat. 28, 20). Dar cu ajutorul Domnului nu înseamnă că suntem absolviți de orice efort personal. Domnul ne ajută, ne ocrotește, ne izbăvește, dar nu se substituie efortului nostru personal. El nu ia asupra Sa sarcinile pe care datoria cere să le purtăm noi înșine. Se cuvine să îndrăznim. Să nu fugim de greutăți, să ne măsurăm cu ele, să ne adunăm toate puterile și să le înlăturăm. Nu prin ocolirea sau prin fuga din fața obstacolelor ne formăm caracterul, ci prin luptă, prin greutăți, prin eforturi reluate ori de câte ori e nevoie, până la reușita finală.

Din Evanghelia de astăzi desprindem mai multe învățături: să avem credință și să ne rugăm totdeauna lui Dumnezeu și să-I mulțumim pentru toate binefacerile Sale; să-I cerem ajutorul în toate nevoile și necazurile noastre, cum l-a cerut și Sf. Apostol Petru, când era în pericol de moarte. Credința este o putere sufletească pe care unii o au în măsură mai mare, alții în măsură mai mică sau deloc, dar cine o are și și-o întărește mereu prin strădaniile sale ajutate de harul lui Dumnezeu, devine un om nebiruit. Valurile încercărilor îl pot lovi necontenit, el rămâne tare ca o stâncă.

Învățăm apoi că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că Lui i se supun și vânturile și apele. Biserica se identifică cu barca bântuită de vânturi, pe care o conduceau apostolii pe marea înfuriată. Astăzi Mântuitorul vede pe credincioșii din corabia Bisericii, vede marea lumii plină de valuri, vede durerile și suferințele neamului omenesc; toate acestea se întâmplă cu știrea și îngăduința lui Dumnezeu.

Un creștin adevărat mereu se află în luptă cu răul, fie că-l primește ca pe o pedeapsă trimisă de Dumnezeu, fie ca pe o încercare ce ne trece prin focul suferințelor, spre a ne purifica. De ce e grea suferința? se întreabă cineva și răspundem: pentru că o purtăm singuri, fără a cere ajutorul lui Isus, strigând, ca și Petru: “Doamne, ajută-ne!” Ce liniște și pace și-au recăpătat ucenicii o dată cu liniștea mării, dar mai ales avându-L pe Isus în mijlocul lor conducându-le corabia. Și mai trebuie ca un creștin adevărat să aibă o credință vie, lucrătoare, ferindu-se de frică, îndoieli și de indiferență. Să zicem cu Sf. Chiril al Ierusalimului: “De este cineva care se îndoia, să creadă acum! Dacă vreunul era credincios, să-și adauge temelii pentru mai multă credință! Fost-ai încreștinat și te numești ucenic al Mântuitorului? Onorează-ți numele! Să nu se hulească din pricina ta Domnul Isus Hristos! Ci faptele tale așa să strălucească înaintea oamenilor, ca ei, văzându-le, să slăvească pe Tatăl nostru cel ceresc”. Amin.

Ritul bizantin