Start > Ritul bizantin > Înmulțirea pâinilor în pustie

Înmulțirea pâinilor în pustie

1 August 2008
3,310 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica a VIII-a după Rusalii

Cu fiecare citire evanghelică luăm cunoștință de noi fapte și cuvinte ale Domnului Hristos. Nu este capitol din Evanghelie, nu este verset, nu este rând, nu este cuvânt și faptă evanghelică fără învățătura ei dumnezeiască. În această duminică, a opta după Rusalii, Sfânta Evanghelie ne amintește una dintre minunile Mântuitorului, care a uimit lumea.

Era după tăierea, de către Irod Antipa, a capului Sfântului Ioan Botezătorul, neînfricatul propovăduitor al pocăinței și Înaintemergătorul lui Hristos, “cel mai mare dintre prooroci”. Ucenicii lui Ioan au îngropat trupul lui și au mers să vestească lui Isus moartea lui Ioan.

Întristat, Mântuitorul a părăsit locul unde se afla și a trecut cu corabia de cealaltă parte, spre un loc pustiu. Dar nu era chip să rămână neștiut și necăutat de mulțime. De prin orașe și sate s-au adunat, deci, mulțimi de oameni și au venit la El cu dorința de a-L asculta și, totodată, de a le vindeca bolnavii de suferințele lor. “Și i s-a făcut milă de ei, zice evanghelistul, și a tămăduit pe bolnavii lor” (Mat.

14, 14). Veneau de departe, cu greutate, pe drumuri de loc pustiu, căutând mila lui Hristos. “Și I s-a făcut milă de ei”. Nu o dată a mărturisit Isus mila Sa pentru mulțimea necăjită, flămândă și însetată de dreptate, de mângâiere, de cuvântul și mila Lui. Din milă Isus vindecă paralitici, din milă vindecă orbi (Mat. 24, 34), din milă vindecă leproși (Marcu 1, 3); milă făcându-I-se pe cale, a vindecat pe fiul unic al văduvei din Nain (Luca 7, 13), din milă și pentru această milă dumnezeiască a venit Isus pe pământ.

I s-a făcut Domnului milă și de mulțimea cea mare adunată de departe ca să-și vindece bolnavii și să-și sature sufletul de hrana dumnezeiască și să-l adape la izvorul de apă vie. Dar se făcu seară, și lumea cea multă era obosită și flămândă trupește, cetățile lor și satele erau departe, și mâncare nu aveau. Aveau, în schimb, hrană sufletească din belșug, și foamea de această hrană îi țineau lângă Hristos până la ceasul acela târziu, de seară, în pustie. Au venit la Isus ucenicii spunând: “Locul este pustiu și vremea, iată, a trecut; slobozește mulțimea ca să se ducă prin sate să cumpere de mâncare”. Isus le-a zis: “Nu trebuie să meargă, dați-le voi să mănânce” (Mat. 14, 17). Cu gând dumnezeiesc și cu tâlc adânc a spus Mântuitorul aceste cuvinte despre acești oameni care, săturând mulțimea dumnezeiește, avea s-o sature, îndată, și trupește. Nu trebuia să sufere de foame cei care căutau hrană sufletească. “Nu trebuie să meargă” înseamnă că oamenii aceia și toți cei dornici de hrana sufletească nu trebuie să se îndepărteze de Hristos. Ei trebuuie să rămână lângă El. Câștigați Lui și împărăției lui Dumnezeu, să-i rămână credincioși și ascultători Lui, să fie El al lor și ei ai Lui.

“Dați-le voi să mănânce” avea să însemne nu numai că ucenicii trebuiau să se gândească la hrana mulțimii în ceasul acela, ci că ei trebuie să poarte grija totdeauna, ca ucenici ai lui Hristos, să îndestuleze pe oameni cu învățătura Lui, cu hrana Lui cea mântuitoare; să aducă lumii hrana cea din cuvântul lui Hristos și al Evangheliei. Nu atât acelor care erau atunci de față și nu doar celor care veneau singuri la Hristos, ci celor mulți din lumea largă aveau să ducă ucenicii hrană și apă vie prin cuvântul Evangheliei lui Hristos.

Că mulțimea aceea era flămândă și nu avea ce să mănânce, iar satele erau departe, cu atât mai bine pentru tâlcul și folosul împrejurării. Binevenit și fericit a fost acest prilej de hrană în pustie, pentru ca Isus să învețe mulțimea cum hrănește Dumnezeu pe oameni, cum știe și poate El să-i hrănească pe cei care îl ascultă și cred. Căci zicând ucenicii la cuvântul Mântuitorului “Dați-le voi să mănânce” – “N-avem aici decât cinci pâini și doi pești” (V. 17), a zis Domnul: “Aduceți-le aici, la Mine” (V. 18).

Isus “a poruncit mulțimii să se așeze pe iarbă și luând cele cinci pâini și doi pești și căutând la cer, a binecuvântat și frângând a dat ucenicilor pâinile iar ucenicii mulțimilor. Și au mâncat toți și s-au săturat și au mai rămas douăsprezece coșuri de firimituri. Iar cei care mâncaseră erau bărbați, ca la cinci mii, afară de femei și de copii” (V. 19-21). În aceste trei versete evanghelice și, în special, în fragmentul “Căutând la cer a binecuvântat” se cuprinde o faptă dintre cele mai minunate și o învățătură, pentru noi, dintre cele mai neuitate.

Domnul Isus Hristos, luând cele cinci pâini și doi pești, a privit, nu la sate sau cetăți “ce nu erau acolo”, nici la pământul pustiu, ci la cer, le-a binecuvântat și, frângându-le, a îndestulat de hrană și de mila lui Hristos o mulțime de oameni, de hrană binecuvâ ntată și primită ca din cer. Cu aceasta, lucrarea Mântuitorului era împlinită: mulțime de bolnavi vindecați, mulțimea toată îndestulată! Sănătatea și hrana, deci viața și învățătura cea mare, câștig sufletesc și trupesc, pentru că și minunea vindecărilor și minunea pâinilor îndestulau și foloseau și trupește și sufletește mulțimii aceleia de care Îi era milă lui Hristos.

Isus miluia pe oameni și trupește și sufletește, miluia pe omul întreg. Îi era milă de bolnavi și îi vindeca; îi era milă de flămânzi și îi sătura; voia și făcea oamenilor tot binele, le dădea tot ajutorul, le era de tot folosul. Ca să învețe oamenii din aceasta a cunoaște mila și dăruirea lui Dumnezeu și firea și nevoia omenească. Omul este un suflet într-un trup și un trup cu suflet, unite într-o ființă pe care Dumnezeu așa o cunoaște, o iubește și o voiește, precum El armonios a alcătuit-o.

Cine ar putea spune că Hristos ne-a învățat să urâm trupul, când a vindecat și a hrănit atâți oameni bolnavi și a hrănit atâți oameni flămânzi; a ușurat pe cei întristați și împovărați? Cine a dăruit atâta dragoste, atâta bine, atâta bucurie, atâta dreptate, atâta frumusețe și atât adevăr ca Isus Hristos, printre oameni? Isus a făcut și face ce n-a făcut nimeni! Nu le vorbește despre suferință, ci le-o alină, nici despre iubire, ci le-o arată! Coboară în noaptea lor de durere cu mila Sa, îi vindecă, îi satură, le deschide o zare nouă de nădejde și de mântuire.

Mila pe care o dă Isus poporului este o milă adâncită în suferințele lui. Căci ce însemnează mila, cuvântul acesta sfânt și cald ca o lacrimă? Înseamnă transpunerea ta în durerea semenului tău și voința de a-i vindeca această durere sau măcar de a o alina. Când Mântuitorul a rostit “Milă mi-e de popor”, El trăia în clipa aceea întreaga strâmtorare a mulțimii flămânde.

Dar mila lui Isus nu s-a oprit la această expresie verbală, care ar fi rămas ca o simplă constatare, ci a transformat-o în faptă imediat, prin săturarea mulțimii flămânde.

Nici o religie din lume nu cuprinde într-un mod atât de hotărât puterea dragostei și a milei, așa cum o are creștinismul.

Din această dragoste și milă au crescut, ca o holdă plină de belșug și binecuvântare, nenumărate instituții de binefacere: spitale, azile, cămine pentru bolnavi și bătrâni, care au alinat suferințele omului, i-au liniștit foamea și i-au acoperit goliciunea. Ba, o mulțime de oameni s-au lepădat de lume și de plăcerile ei și au făcut din toată viața lor o jertfă continuă pentru durerile aproapelui.

Ceea ce trebuie să reținem însă, în chip special, din pericopa evanghelică de astăzi este aceea că Mântuitorul nu a săturat numai trupește mulțimile, care nu-i dădeau nici o clipă de răgaz, ci El a hrănit, mai ales, sufletește aceste mulțimi. Și le-a hrănit în așa fel, încât aceste mulțimi au uitat pur și simplu de nevoia hranei trupești, fapt care ne aduce aminte de cuvintele Sf. Scripturi, care zice că “nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4, 4). Acest fapt nu exclude cu nimic grija pe care trebuie s-o avem în a ne câștiga cinstit cele necesare existenței noastre trupești, ba din contra, întărește aceasta.

Există o realitate pe lângă care, se pare, adesea trecem fără s-o luăm prea mult în seamă, și anume că și sufletul nostru trebuie hrănit, și nu oricum. Există, este adevărat pentru oricine, o foame a trupului, dar există și o foame a sufletului. Există o sete a trupului, dar există și o sete a sufletului. Dacă hrănim trupul pentru a crește spre a-și împlini rostul pe care îl are, să ne hrănim și sufletul, căci numai astfel sporesc în noi înțelepciunea, priceperea, bunătatea, modestia, dragostea, cumințenia, cinstea și alte asemenea însușiri de care avem atâta nevoie, mai ales în zilele noastre. După această hrană sufletească, mai ales, au alergat și mulțimile despre care vorbește Sf. Evanghelie de astăzi, care “au mâncat și s-au săturat” nu numai cu pâine și pește, ci au plecat la casele lor îmbogățite lăuntric, sufletește.

Căci cu adevărat “viu și lucrător este cuvântul lui Dumenzeu” (Evrei 4, 12) și acest lucru este adeverit de șirul nesfârșit de sfinți, de creștini adevărați, care și-au făcut din el hrană zilnică, îndreptar de viață aleasă, plăcută lui Dumnezeu și folositoare oamenilor.

Aceeași mulțime de oameni bolnavi, flămânzi de pâine și mai ales de dreptate și pace sufletească, rătăcesc și astăzi prin pustiul vieții omenești, fără să-i poată sătura nici averea, nici filosofia și nici civilizația sfârșitului de veac 20. Și câți nu încearcă să se apropie și astăzi de aceeași mulțime de oameni, sub diferite forme și în numele ridicării fericirii și săturării lor! Dar toate sunt încercări zadarnice pentru că nu au în ele singura putere de atracție și de îndestulare: iubirea lui Hristos.

Hristos a avut milă de durerile omenești și mântuirea păcătoșilor. Fiecare avem nevoie de mila lui Hristos și pentru aceasta să ne facem datornici Lui pentru bolnavii pe care i-a tămăduit, pentru flămânzii pe care i-a săturat, pentru năpăstuiții pe care i-a mângâiat, pentru păcătoșii pe care i-a iertat, i-a îndreptat și i-a mântuit. Trăim din viața ce ne-a dat-o Dumnezeu, ne tămăduim cu puterea și ajutorul Lui, ne îndestulăm trupește și sufletește din bogăția Lui de lumină, de milă și de har pe care le-a lăsat moștenire Bisericii.

În fața mulțimilor flămânde, istovite, mistuite de chinuri trupești și sufletești și deznădăjduite, Isus ne poruncește, ca odinioară apostolilor: “Dați-le voi să mănânce!”, “Dați-le voi să mănânce, preoți și propovăduitori ai iubirii, din nesfârșitele vistierii de milă ale Bisericii! Dați-le voi să mănânce din pâinea ce s-a pogorât din cer” (Ioan 6, 41), din care “de va mânca cineva… va fi viu în veci” (Ioan 6, 51). Și dați-le voi să bea din apa cea vie, din care de va bea cineva “nu va înseta în veac” (Ioan 4, 14). Și atunci când se vor înviora toți la masa Lui, din pâinea, din apa și din cuvântul Lui, se va pogorî peste această mulțime de oameni flămânzi și înverșunați de azi, îndestularea și pacea din acea binecuvântată seară din pustiul unde a vindecat și a hrănit mulțimea care a flămânzit pentru învățătura lui Isus, cea mântuitoare de suflet. Amin.

Ritul bizantin