Start > Ritul bizantin > Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum

Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum

1 August 2008
1,663 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica a VII-a după Rusalii

Pericopele evanghelice ce se citesc în duminici și sărbători, din fața Sf. Altar, sunt ca niște picături de ploaie ce cad pe pământ pentru a-l face roditor; sunt ca niște raze de lumină ce încălzesc inimile credincioșilor, ce le ascultă cu credință și dragoste. Firul roșu, călăuzitor al Sf. Evanghelii este dragostea Mântuitorului nostru Isus Hristos față de om.

Evanghelia de astăzi, cu aprinderea luminilor ochilor acelor doi orbi și, mai ales, cu aprinderea luminilor sufletului lor, și cu tămăduirea unui mut, este o nouă și puternică adeverire că Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost, este și va fi până la sfârșitul veacurilor, singura realitate în care găsesc pururea alinare durerile neamului omenesc, găsesc lumină veșnică toate întunecările veacurilor.

Venirea în lume a Domnului nostru Isus Hristos a răscolit inimile tuturor: unii să-L vadă din curiozitate, cum sunt și astăzi, alții din credință. Pe toți care veneau la El, îi binecuvânta, îi vindeca, le ierta păcatele. Cei doi orbi, care stăteau și cerșeau în apropiere de orașul Ierihon, nu-l puteau vedea pe Isus. Auzeau, însă, zgomotul pe care îl producea mulțimea ce venea după Isus și în inimile lor încolțește un grăunte de speranță, aleargă în urma lui strigând din suflet, un strigăt transformat în rugă: “Isuse, Fiul lui David, miluiește-ne pe noi!” Vor fi adăugat ei: am auzit, Doamne, că ai făcut atâtea minuni, noi nu te vedem cu ochii trupești, dar îți simțim puterea, bunătatea, mila și iubirea dumnezeiască; de aceea te rugăm, ajută-ne, dă-ne lumina ochilor… Însă Domnul Isus, ca să se încredințeze de statornicia credinței lor, la început nu le-a răspuns nici un cuvânt, ci și-a urmat drumul, mergând la casa unde avea obicei să-și “plece capul”. Orbii nu s-au descurajat, ci l-au urmat, intrând în casă. Domnul Isus, văzând dorința lor, i-a întrebat: “Credeți voi că eu pot să fac aceasta?” Adică să îi facă sănătoși. Oare de ce Mântuitorul le-a pus această întrebare? Doar El este cunoscătorul inimilor și al gândurilor noastre. I-a întrebat pe ei ca să cunoască toți credincioșii, dintotdeauna, că fără o credință vie nu primim har de la Dumnezeu. Domnul Isus Hristos cere și de la acești doi orbi, ca și de la alții, pe care i-a vindecat, credință, ca și în acest chip să arate puterea ei cea mai presus de fire. Cei doi orbi, fără să zăbovească prea mult, au răspuns la întrebarea Mântuitorului: “Da, Doamne!” Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: “după credința voastră, fie vouă! Și s-au deschis ochii lor” (Mat. 9, 29). Însă, o dată cu vederea ochilor trupești, pe care au câștigat-o, prin atingerea lui Isus, ei au primit acum și vederea lăuntrică a ochilor sufletești. Cu toată opreliștea lui Isus de a nu face cunoscută minunea aceasta nimănui, bucuria și fericirea vederii îi fac pe cei doi să răspândească numele lui Isus în tot locul acela (Mat. 9, 31). Era și firesc, de altfel! Cum s-ar putea ascunde lumina care luminează în sfeșnic? Cum ar putea să tacă acei care au primit în ei, o dată cu lumina materială, și lumina cunoașterii și premăririi lui Dumnezeu? Dumnezeu vrea ca omul să vadă, de aceea i-a dăruit acest minunat simț al văzului, dar El vrea ca același om să se înalțe de la vederea celor pământești, la cunoașterea și înțelegerea celor cerești; de la făptură la Creator. Cel ce stă la poalele muntelui, poate vedea numai în jurul său. Cel ce se ridică pe vârful muntelui, acela vede mult mai mult. Așa e și omul. Rămânând numai la vederea celor pământești, el trăiește într-un cerc restrâns de viață; pe când cel ce-și ridică ochii minții la cer “vede” pe Dumnezeu pe măsura credinței și a inimii lui curate (Mat. 5, 8).

Cei doi orbi nu vedeau, dar aveau o convingere lăuntrică, neîntinată și nezdruncinată, că depind de o putere mai presus de fire, care a făcut totul și, deci, poate totul. Această convingere nu rezultase din cunoaștere, ci din pătrunderea unei taine ce umplea întreaga lor ființă, circulând o dată cu sângele prin toate mădularele trupului lor. Era temelia vieții lor de fiecare clipă. A fost de ajuns ca numai să audă despre Isus, ca să înțeleagă toată taina răscumpărării și realizarea bunătății cerești ce veneau prin El.

Aceasta este credința cea adevărată, aceasta este credința care biruie îndoielile din sufletul nostru sterp și gol, aceasta este credința care lucrează în oamenii cu inimă curată, lipsiți de vicleșug și stăruitori în bine, în care ea ostenește ca un dar ceresc, ajutând pe om în năzuințele lui cele bune. Credința în Dumnezeu ne ajută, ne fortifică viața și ne călăuzește pe cărările luminoase aici, pe pământ, dar ne ajută să trecem pragul vremelniciei – în viața cea fericită.

Orbii din Evanghelie, având numai orbire trupească, prin tămăduire s-au izbăvit de toate durerile și suferințele păcatului, devenind mai curați și mai sănătoși ca oricare dintre noi. Noi, cei sănătoși trupește, de multe ori am stins flacăra ochiului sufletesc pe care n-o simțim, căci după cuvintele lui Isaia “… privim dar nu vedem, căci ni s-a învârtoșat inima”. Domnul Isus trece și azi, ca întotdeauna, prin fața ochilor noștri sufletești. Trebuie să simțim și să-L vedem și să zicem cu credință: “Miluiește-ne și pe noi, Isuse, Fiul lui David”.

Numai prin credință pricepem noi, credincioșii, că lumea s-a făcut prin cuvântul lui Dumnezeu, după cum spune Sf. Apostol Pavel. Singură credința în Dumnezeu este “ușa prin care, de va intra cineva, se va mântui” (Ioan 10, 9). Mântuitorul ne spune că pentru credința noastră vom primi răsplată sau pedeapsă, căci “Cel ce va crede se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16). Pentru a avea o astfel de credință, trebuie să iubești pe Dumnezeu și pe aproapele, adică să arăți credința prin fapte, căci “credința fără fapte este moartă” (Iacob, 2, 26).

Cei ce avem simțul văzului sănătos să fim mereu recunoscători lui Dumnezeu pentru acest mare dar și pentru toate darurile ce se revarsă asupra noastră. Cei ce credem în Dumnezeu avem datoria să ajutăm, să sprijinim, să cercetăm pe cei în suferință, căci numai așa “vom plini legea lui Hristos”, care s-a identificat cu fiecare suferind. Și prin puterea noastră de credință să înțelegem și să trăim actul prin care Domnul nostru Isus Hristos a plătit pentru întreg neamul omenesc prețul păcatului și prin jertfa Sa ne-a răscumpărat, ne-a mântuit de robie și de păcat. Domnul Isus, prin propria Sa umilire și slujire, a adus lumii întregi puterea cea mare, puterea mântuirii sufletului. Domnul Isus, prin umilință și bună vestire, a adus lumii întregi dreptate desăvârșită și alinare tuturor durerilor.

Domnul Isus a trecut din cetate în cetate, din oraș în oraș, din sat în sat, și a tămăduit toată boala și toată neputința poporului.

Domnul Isus Hristos a fost singura izbăvire a milioanelor de morți de la Adam și până la Sine, și singura mântuire a milioanelor de oameni care au crezut și au adormit întru Domnul. Credința a putut să fie Calea izbăvirii, Adevărul luminos și Viața cea adevărată a omenirii: “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”.

În zilele noastre se trăiește într-o mare tensiune istorică, socială, economică, spirituală și de cumplite încercări, care ne impun o regăsire a vieții noastre sufletești, o intensă trăire evanghelică, o adâncire, o spiritualizare a concepției creștine în sanctuarul sufletului nostru, o reînviorare a ființei noastre cu noua haină a Duhului Sfânt. Căci în fața imenselor greutăți ale vieții, nu putem trăi fără lumină și iubire și fără ajutorul lui Hristos. Singur Hristos mai este în stare să însenineze zările, să împrăștie furtuna, să liniștească sufletele și să salveze din zbucium și moarte neamul omenesc.

Se vorbește mereu și cu insistență de o lume nouă, dar trebuie să știm și să fim convinși de adevărul că nici un fel de lume nouă nu se poate concepe și realiza fără Hristos, noutatea cea veșnică.

Nici o rânduială statornică nu se poate așeza în lume fără Dumnezeu. Orice biruință economică, socială sau politică nu poate să dăinuiască decât dacă este temeinicită pe temelia credinței și moralei creștine. Vedem că civilizația de azi, în toată complexitatea ei, n-are nici o putere pentru înfrânarea instinctelor oarbe, pentru domolirea patimilor aprinse, pentru oprirea nedreptății și abrutizării celui ce a fost creat și menit să fie după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Lume nouă, rânduială statornică, biruință deplină, putere neapusă, dreptate curată – națională și socială – nu se pot realiza acum, și niciodată, decât prin voința, prin harul și credința în Domnul nostru Isus Hristos. Să nu ne amăgim, deci, nici în știință, nici în filosofie, nici în bogățiile materiale, nici în puteri lumești, nici în biruințe trecătoare, nici în străluciri amăgitoare. Toate acestea sunt licăriri de scurtă durată, după care, întotdeauna, urmează decepția cea mai amară.

Viața este comoara cea mai de preț pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. Creștinul trebuie să o trăiască din plin și să o sfințească prin puterea credinței, a faptelor și a harului dumnezeiesc. Gândul nostru, inima noastră, ființa noastră întreagă să se îndrepte spre Hristos, singura înțelepciune, singura putere, singura mărire adevărată, singura fericire a neamurilor și a indivizilor. Și asemenea celor doi orbi din Evanghelia de astăzi, să strigăm din adâncul sufletului și cu toată puterea credinței adevărate: “Miluiește-ne, pe noi, Fiul lui David” și Isus va străbate toate cetățile, toate orașele, toate satele, toate sufletele și va vindeca, cu siguranță, toată boala și toată neputința noastră, acum și totdeauna. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin