Predici

Solomon nu crede în “harul stării”

Este o deosebită plăcere să întâlneşti pe unul care recunoaşte că nu este la înălţime, nu este pregătit, se teme – pentru a o spune în termeni moderni – că a ajuns la propriul “grad de incompetenţă”. În rugăciunea lui Solomon se observă de îndată un timbru de autenticitate. Nu recită în faţa lui Dumnezeu partea celui umil, despre care afirmă că nu este vrednic (…şi aşteaptă să-l audă spunând că nu este adevărat). Se prezintă pur şi simplu aşa cum este: mărturiseşte insuficienţele proprii şi limitele proprii (“sunt un copil”), incapacităţile şi nesiguranţele proprii (“nu ştiu să mă comport ca rege”).

Nu-şi imaginează chinuri şi nelinişti. Şi nici nu este înspăimântat. Chiar faptul că acest faimos dialog cu Domnul are loc în vis, indică faptul că noul rege, deşi preocupat, reuşeşte totuşi chiar să doarmă. Pur şi simplu lasă să se înţeleagă că “ajuns” la acea îndatorire nu înseamnă nimic. Este important şi decisiv ceea ce urmează. Examenele adevărate încep din ziua următoare şi nu se vor termina niciodată. Nu aş spune că Solomon tremură la această idee. Ceva diferit: nu se simte sigur pe sine. Mai mult decât nesigur, se declară lipsit de experienţă. Nu este vorba de a căuta sprijin şi recomandări pentru carieră. Sprijinul adevărat trebuie să fie asigurat, de sus, de cât mai sus posibil, după ce şi-a pus piciorul pe acea treaptă (care apoi, în perspectiva evanghelică, este cea care permite cel mai bine de a se pleca pentru a spăla picioarele altuia.)

Solomon nu prezintă titlurile proprii. Nu se laudă cu nici o specializare. Nu expune justificări ridicole: “Nu am căutat eu… Eu am fost primul care am fost surprins… A trebuit să mă resemnez, să mă plec… Nu am putut face altceva decât să ascult, aşa cum am făcut mereu în viaţa mea…” Se declară disponibil să primească. După ce i-a fost oferită autoritatea, aştepta… tot restul care, într-un anumit sens, s-o justifice. Regele nu este preocupat pentru chipul propriu, succesul, popularitatea. Îi stă la inimă binele altora. Ştie că dacă săvârşeşte vreo nebunie, nu compromite numai prestigiul propriu, ci sunt la mijloc persoanele de care este responsabil.

Solomon nu ţine să apară ca unul care ştie. Se consideră mai degrabă, unul care trebuie să înveţe, care începe să înveţe. A obţine de la Dumnezeu “o inimă docilă”, nu înseamnă de fapt a aduna înţelepciune, ci de a asculta. Dumnezeu îi dăruieşte “o inimă înţeleaptă şi inteligentă”, nu un “depozit” de adevăr, de reţete şi de răspunsuri prefabricate numai de folosit. Adică, în practică, îi promite că în fiecare zi îl va instrui, îl va face să înţeleagă ceva, îl va corecta, îl va certa dacă este cazul.

Solomon nu dobândeşte o posesiune definitivă de la pornire, un bagaj de ştiinţă pe care nimeni nu va mai îndrăzni s-o pună în discuţie. I se garantează, în schimb, posibilitatea de a vedea, examina, hotărî în chip drept treptat-treptat.

Aş îndrăzni să spun: unica siguranţă pe care o cere este cea de… a nu fi prea sigur de sine. Adică: siguranţa dubiului zilnic. Se simte asigurat de un “responsabil” care nu este semeţ, nu este prezumţios, nu se arată dezinvolt, stăpân pe situaţie, şi, în loc să se ia în serios, ia în serios ceea ce vine numai de la Domnul, pe care îl invocă cu umilinţă. Evident nimeni (nici chiar Dumnezeu) nu l-a informat pe Solomon despre existenţa aşa zisului “har al stării”. Totuşi, “o inimă docilă” este ceva diferit de “harul stării”. Mai de încredere… Apelând la harul stării, este riscul de a apăra şi erorile cele mai mari. Cu inima docilă nu ezită să se pună în discuţie (şi a se lăsa pus în discuţie) şi, când este cazul, de a recunoaşte greşelile.

“Nu te accept cum eşti, ci cum erai…”

Toţi putem să ne însuşim rugăciunea lui Solomon, chiar dacă nu avem responsabilităţi deosebite de a guverna. O inimă “docilă, înţeleaptă şi inteligentă” rămâne pentru totdeauna necesară pentru a duce viaţa noastră, de a şti “să distingem binele de rău”, de a poseda discernământul drept. Recurgerea constantă la Domnul este indispensabilă pentru a nu pierde orientarea. Şi apoi aceeaşi rugăciune este permisă de a o formula în avantajul tuturor acelora care, în Biserică, deţin autoritatea.

În loc de a ne lamenta, în loc de a depăna rozariul celui nemulţumit (rostind mereu “misterele de durere”; un astfel de om îmi mărturisea, apropo de dificultăţile pe care le avea cu autoritatea constituită, că nu reuşeşte să accepte “misterele… misterioase”), în loc de a dori superiori după gusturile noastre, este bine să ne rugăm cu insistenţă ca Domnul să le dea “o inimă docilă”. Nu avem nevoie ca “şefii” să fie cum îi vrem noi, să acţioneze pe linia dorinţelor noastre, să corespundă aşteptărilor noastre. Bineînţeles, toate acestea nu sunt în mod necesar un rău. Mai rău: nu sunt realiste.

Dacă Domnul ar asculta fiecare rugăciune care exprimă un anumit ideal de autoritate, ar fi constrâns să ne dea responsabili de comunităţi “modelaţi”, fiecare, în zeci (sau sute) de forme diverse. Ceea ce nu este la îndemâna nici… a atotputerniciei divine.

Este lucru “înţelept şi inteligent”, în schimb, de a insista ca oricine ar fi “investit cu autoritate” să primească în dar, în fiecare zi, o inimă înzestrată cu docilitate. Un păstor cu adevărat docil Domnului ar putea şi să nu ne placă, să nu ne “mulţumească”. Dar este desigur în avantajul nostru. Personal, însă, mă hazardez să adaug o clauză la această rugăciune pe care o iubesc atât.

Aud adesea un oarecare “responsabil” declarând pe un ton peremptoriu: “Trebuie să mă acceptaţi aşa cum sunt”. Într-adevăr, a lua sau a lăsa. Nu sunt foarte de acord. Trebuind să înregistrez adesea anumite schimbări neaşteptate de ton şi atitudini şi limbaj şi chiar idei, aş propune o corecţie mică: “Să nu-mi ceri să te accept cum eşti. Am putea ajunge la un fel de compromis. Dacă eşti de acord, prefer să te accept… cum erai. Vreau să spun cum erai înainte de a ţi se fi întâmplat acel lucru, înainte de îmbrăca rolul sau, mai rău, ai devenit un personaj. Acceptarea îmi stă bine. Numai să fie acceptarea a ceva autentic, sincer (inclusiv defectele), nu ceva artificial.

Şi apoi, să ne gândim bine, acceptarea reciprocă nu este decât un punct de plecare în vederea unei creşteri, a unui drum de făcut împreună, în timpul căruia, puţin câte puţin, toţi ne-am regăsi (cel puţin un pic) diferiţi. Deci, te accept (de preferinţă cum erai, “nu îmbrăcat în autoritate”), dar aş vrea să-mi promiţi că vom da o mână de ajutor pentru a schimba în bine (cel puţin un pic). Inima docilă ar trebui să slujească, în loc să forţeze poziţiile noastre, să le părăsim când El ne avertizează că ne aşteaptă în altă parte…

Descoperirea

Isus, în evanghelie, vorbeşte despre împărăţie în termeni de descoperire. Descoperirea unui “tezaur ascuns într-un ogor”. Descoperirea “unui mărgăritar de mare valoare”. S-ar spune un mare noroc. Numai că acest mare noroc este plătit cu preţul dezlipirilor, renunţărilor şi sustragerilor. Ţăranul este constrâns să “vândă toate bunurile sale” pentru a intra în posesia acelui ogor. Chiar şi negustorul trebuie să “vândă toate bunurile sale” pentru a obţine acel mărgăritar.

Trei observaţii. 1 – Cine ştie dacă reuşim să concepem şi să prezentăm creştinismul, nu în termeni de povară apăsătoare de greutăţi şi datorii de purtat, ci ca o descoperire bucuroasă, posibilitate de a deveni uşori, liberi. “L-am aflat pe Mesia”, anunţă cu un aer de triumf Andrei pe fratele său Simon (Io 1,41). Ca şi cum ar comunica: a fost un lucru extraordinar, o întâlnire surprinzătoare, o experienţă uimitoare. De acum înainte toată viaţa noastră se poate schimba.

2 – Împărăţia nu este un adaos la tot ce posedăm, şi pe care vrem să-l ţinem strâns. Împărăţia este totul, unicul lucru necesar, care ne face să părăsim toate, ne face să lăsăm, fără regrete, restul. Nu se ajunge la unu adunând, ci scăzând! 3 – Să spunem lucrurilor pe nume. Ţăranul, negustorul, se consideră mai mult decât mulţumiţi de ogorul cu comoara îngropată, cu mărgăritarul. Nu rezultă, cel puţin din evanghelie, că pretind altceva, după aceea. Nu au nevoie de altceva. Tot ceea ce ar putea obţine, ar fi derizoriu faţă de ceea ce au dobândit. În schimb se poate întâmpla ca cineva, obţinând o dată împărăţia, să urmeze un itinerariu invers. Şi să înceapă a căuta posturi, onoruri, titluri, privilegii, diferite gratificaţii.

Ca şi cum împărăţia ar asigura acele alte lucruri de la care ar trebui în schimb să renunţe , şi care de multe ori sunt chiar incompatibile cu ea. Sau, mai rău, că împărăţia ar fi o pierdere, pentru care ar trebui să ne despăgubim din belşug cu tot felul de compensaţii. Atunci când se fac operaţii de acest fel – care nu sunt rare – se aseamănă cu un negustor care, ajuns în posesia comorii fabuloase, o vinde (mai bine, o vinde în pierdere) pentru a câştiga un pic de marfă de proastă calitate.

Vrem să ne convingem, o dată, că întâlnirea cu Cristos nu ne face să câştigăm nimic, din moment ce El însuşi este cel mai mare câştig? Vrem să ne convingem, în sfârşit, că de fiecare dată împărăţia devine pretext pentru alte cuceriri, am pierdut deja împărăţia, sau oricum am contribuit s-o devalorizăm? Cei doi din parabolă erau tipi serioşi, cu ochi siguri, capabili de a face bine socotelile. Noi, în schimb, suntem “socotitori” meschini, prea prudenţi, incapabili de a risca. Cel puţin ştim să descriem comoara, s-o explicăm, să-i povestim istoria, să-i schiţăm dezbateri interminabile, dar nu ne decidem să ne-o însuşim. …Şi Dumnezeu iubeşte pe aceia care riscă, nu pe cei care se limitează să cunoască regulile jocului.

Promovarea se obţine cu o serie de respingeri (la examene)

Noi ştim că totul conlucrează spre binele acelora care îl iubesc pe Dumnezeu”, ne asigură Paul în a doua lectură. Ştim, dar ignorăm în ce fel. Accidente, cruci, realităţi neplăcute, situaţii dureroase, nenorociri, supărări, le considerăm ca un rău pentru noi, ceva care întârzie, împiedică, sau de-a dreptul spulberă proiectele noastre. Totuşi Dumnezeu reuşeşte să transforme aceste realităţi negative în “bine”.

Procedeul, totuşi, rămâne secret, ascuns de ochii noştri şi de înţelegerea noastră (nimeni nu a pătruns vreodată în acel laborator secret unde Dumnezeu, alchimistul inaccesibil, săvârşeşte transformarea miraculoasă). Şi ieşirea pozitivă de atâtea ori se manifestă în timpi foarte lungi. Credinţa şi speranţa ne garantează, sau cel puţin ne fac să bănuim că la construirea binelui nostru conlucrează nu numai acele elemente pe care noi le considerăm utile, dar şi acelea pe care le socotim dăunătoare, acele materiale pe care noi le înlăturăm fără milă.

Totuşi continuăm să rămânem în întuneric, ca să observăm contradicţiile, până şi scandalul. Nu înţelegem îndată. Nici Dumnezeu nu ne dă explicaţii sau justificări. Acesta este paradoxul credinţei. A crede că se va ajunge la soluţia justă, la rezultatul pozitiv, prin atâtea evoluţii care, după criteriile umane, sunt greşite. A crede că totul este o achiziţie avantajoasă, chiar şi pierderile cele mai dureroase. A crede că Dumnezeu, adesea, ne spune “da” cu o serie de “nu”. A crede că iubirea (“…celor care îl iubesc pe Dumnezeu”) reuşeşte să înfăptuiască miracolul de a transforma în promovare un lanţ de căderi.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin