Predici

Acea zi în care Isus nu pregătise predica…

Îmi place, înainte de toate, să subliniez un fapt particular care aproape totdeauna trece neobservat. Comentariile asupra parabolei semănătorului şi cererea care urmează de a fi explicată desigur că nu lipsesc. Sămânţa, diferitele tipuri de teren, diferite recolte, Cristos într-un echilibru precar pe un amvon neobişnuit cum este barca legănată pe apă.

Este neglijată scena introductivă, care mi se pare mai degrabă sugestivă. “În acea zi Isus a ieşit din casă şi a stat pe malul mării…” Se pare că nu avea nici un program precis de respectat, nici o întâlnire, nici o obligaţie deosebită. S-a aşezat să contemple panorama familiară a lacului “său”. Mi se pare că şi aceasta este o trăsătură semnificativă a umanităţii lui Cristos. Ioan ni-l prezintă pe Cristos, aflat în călătorie, care se odihneşte lângă o fântână. Marcu relatează despre un Isus care doarme într-o barcă lovită de valuri furioase, cu capul rezemat pe o pernă. Matei ne oferă acest tablou surprinzător al Învăţătorului într-un moment de destindere, pe malul mării. Poate îl laudă pe Tatăl pentru acea minune ieşită din mâinile sale. Sau, pur şi simplu, îşi lasă ochii invadaţi de frumuseţea care îl înconjoară, rămânând în tăcere.

“Au început să se adune în jurul lui atâta lume încât a trebuit să se urce într-o barcă şi să se aşeze în ea, în timp ce lumea a rămas pe plajă…” Nu ne este dat să ştim cât a durat acea singurătate extatică. Evanghelistul reduce intervalele, legând secvenţele fără a ne da posibilitatea de a măsura timpul. Totuşi totul pare să se desfăşoare cu maxima naturaleţe, cu semnul neprevăzutului, aproape ca o improvizaţie. Isus, în acea zi, poate nu a pus la socoteală întâlnirea cu publicul, chemat acolo cine ştie de cine şi cine ştie cum.

Vrem să spunem că nu era pregătit pentru predică? Atâtea circumstanţe ne permit să presupunem. Însă trebuie să recunoaştem că, în evanghelie, Isus aproape totdeauna ia cuvântul cu spontaneitate, stimulat de împrejurări, provocat de evenimentele cele mai întâmplătoare, aşa cum se întâmplă şi acolo unde se întâmplă. Nu are timpuri şi locuri privilegiate. Poate să fie în ambientul templului, sau într-o oarecare locuinţă, în cadrul unei sinagogi, sau – ca astăzi – pe o plajă. Surpride faptul că, în această imprejurare, aproape tot discursul “în parabole” are loc într-un ambient ţărănesc: se vorbeşte de semănătură, de ogoare, de grâu şi de neghină.

Numai la sfârşit, când a reintrat în casă, Învăţătorul foloseşte o imagine legată de lac (pescarii care, trăgând la mal mrejile, aşezaţi, aleg peştii). E posibil să fie vorba de o scenă care a avut loc dimineaţa, înainte ca singurătatea sa să fie întreruptă de sosirea publicului neaşteptat. Am vrea să tragem îndată o concluzie modestă în cheie practică? Iat-o. O formă esenţială de pregătire constă în capacitatea de a observa realitatea. Se “întâlnesc” persoanele numai dacă se întâlneşte lumea care le este familiară lor şi se cufundă în ea.

Mulţimea îl înconjoară pe Isus, pe neaşteptate, aproape îl constrânge să vorbească, chiar dacă El nu şi-a propus aceasta, pentru că îl simte părtaş la problemele lor, cunoscând viaţa tuturor, nu străin, nu departe de situaţiile concrete ale existenţei “comune”. Nu numai Isus se face ascultat. Înainte de toate, este lumea care vrea să-l asculte pentru că se recunoasşte în ceea ce spune El. Problema limbajului este şi o problemă de capacitate de “a se aşeza”, ca şi Isus, pe malul mării (şi, în locul mării, s-o înlocuim cu oricare altă panoramă, inclusiv cea lipsită de conţinut poetic), şi şi să ne oprim să privim…

Învăţătorul, în acea dimineaţă, nu a mers pe plajă să pregătească predica. Avea numai dorinţa de singurătate, de contemplaţie. Dorea să facă un popas. Să stabilească un contact cu natura, cu o anumită lume, fără nici o preocupare imediată… Din întâmplare, problema limbajului, nu este oare o problemă de ochi deschişi înainte de cea a limbii?

Eficacitatea şi riscul Cuvântului

Tema fundamentală a liturgiei de astăzi s-ar putea enunţa astfel: eficacitatea şi, împreună, riscul Cuvântului lui Dumnezeu. Perspectiva în care îl putem interpreta este dublă: din partea predicatorului, şi din partea ascultătorului. Isaia ne informează că Dumnezeu trimite la noi “tot cuvântul său”, însărcinat să obţină un scop precis, un efect bine determinat. Nu putem face sau scoate din Cuvântul lui Dumnezeu ceea ce vrem sau hotărâm noi. Numai Cuvântul însuşi trebuie să producă ceea ce Dumnezeu a stabilit.

Dacă obţine rezultate diferite, nu se întoarce în cer “fără efect”. Numai dorinţele lui Dumnezeu contează, nu intenţiile noastre (chiar şi cele mai lăudabile). Nu este în puterea vestitorului să stabilească de la început, după perspectivele şi gusturile proprii, consecinţele predicii sale. Nici, cu atât mai puţin, îi este permis să profite de Cuvânt pentru a da drumul la resentimente îndelung reprimate, sau să lanseze “avertismente” bine ţintite, să se răzbune pe adversarii pe care îi ştie el… Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi niciodată un pretext… pentru altceva.

Şi mai îngrijorător este cazul în care predicatorul primeşte, pentru a spune aşa, îndemnul despre ce să spună, şi aduce argumente, zdrobeşte, răneşte inimi, accentuează motive sau motivaţii, ajunge – chiar forţând un pic lucrurile – la concluzii care pot să facă plăcere suflerului sau directorului de orchestră de serviciu, sau de-a dreptul apărarea intereselor cuiva, dar care nu au nimic comun cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa este necinstit de a chema în ajutor evanghelia pentru lucruri sau probleme – sau rezolvarea problemelor – pe care evanghelia nici nu le-a atins.

Pe de altă parte, nu destinatarul (dar şi predicatorul, evident, este un destinatar) care are dreptul de a alege propunerea care îi este pe plac. Aş îndrăzni să spun că propunerile nu le facem noi după ce am citit sau auzit predica. Propunerile le face Dumnezeu înainte de a începe predica! În sfârşit: dacă propunerile noastre – şi, bineînţeles, îndeplinirea lor – sunt reductive, sau oricum ne la locul lor, Cuvântul este ineficace. Pe cât de paradoxal poate apărea, propunerile precedă ascultarea! Şi nu sunt formulate pe pământ.

Dumnezeu “îşi propune” ceva în privinţa noastră când ne adresează Cuvântul. Orice cuvânt al său conţine o dorinţă, o speranţă, un proiect, o…intenţie a lui Dumnezeu. Nu este important deci ca predicatorul să fie satisfăcut sau mai puţin când părăseşte amvonul. Nici când credincioşii par mulţumiţi sau decepţionaţi, după cum au ascultat sau nu ceea ce aşteptau, sau le plăcea, sau intra în ordinea de idei a lor sau în programul lor de viaţă. Ar fi interesant, în schimb, să verificăm dacă Cuvântul s-a întors la sediul său după ce “a împlinit” cele pentru care Dumnezeu l-a trimis.

Şi trebuie exclus că dorinţa lui Dumnezeu se limitează la faptul că cineva exclamă: “Într-adevăr o predică frumoasă!” “Chiar ceea ce voiam”. Din păcate “ceea ce voiam” nu corespunde în mod necesar cu “ceea ce El voia”. Acesta este marele risc.

Cel mai rău duşman: obişnuinţa

Interpretările diferitelor tipuri de teren, mai mult sau mai puţin promiţătoare, mai mult sau mai puţin productive, nu le-a oferit Cristos. Altele numeroase le-au adăugat comentatorii din toate timpurile. Aş vrea numai să accentuez pericolul cel mai mare pe care îl întâmpină Cuvântul lui Dumnezeu. Care nu este refuzul explicit, cât mai ales obişnuinţa. Fenomenul, încă odată, se verifică pe două laturi. Deasupra şi sub amvon.

Din partea predicatorului, obişnuinţa ia forma de meserie, repetiţie, cenuşiul, lipsa de originalitate, discursuri scontate şi abuzate, banalitate, neîncredere. Din partea ascultătorului, obişnuinţa înseamnă dezamăgire, plictiseală, a şti de mai înainte, neîncredere, interes superficial, indiferenţă, suportarea netăinuită. Atât dintr-o parte cât şi din cealaltă, nu este o adevărată implicare, nici o vibraţie interioară, nici o participare profundă. Nu ne vine desigur în minte că proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu este în vederea convertirii. Nu ne mai dăm seama că acel Cuvânt – aşa cum aminteşte Isaia, în fragmentul citat de însuşi Cristos – trebuie să fie interesaţi ochii, urechile şi mai ales inima. Da, este chiar problema de “a înţelege cu inima”.

Cineva poate să spună că a ascultat sau a vorbit numai dacă Cuvântul a fost prins de inimă. A rodit, a fost păzit, a pătruns în inimă, şi a găsit complicitatea altor inimi. De-a lungul drumului spre Emaus, Cristos a descoperit celor doi ucenici decepţionaţi înţelegerea Scripturilor practicând ermeneutica inimii (“Oare nu ne ardea inima în piept în timp ce ne vorbea cu noi de-a lungul drumului când ne explica Scripturile?”, (Lc 24,32). Mintea lor a fost trezită, luminată de un incendiu în teritoriul inimii. Personal mă întreb care este antidotul cel mai eficace împotriva împietririi obişnuinţei (împietrire care loveşte urechile şi inima, şi chiar vederea!). Şi până acum nu am găsit alt remediu decât acesta: trebuie să ne apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu, de o pagină din evanghelie, de o singură frază, ca şi cum ar fi prima oară. Şi, în realitate, este mereu prima oară, pentru că acel Cuvânt este viu, eficace, nou, inspirat şi inspirator “în acelaşi moment”.

Preotul care, duminica, prezidă trei Euharistii, ar trebui să se apropie de fragmentul evanghelic de la ultima Liturghie cu atitudinea celui care “nu ştie” încă ce este scris şi ce va spune (chiar dacă s-a pregătit aşa cum trebuie, şi a meditat, “rumegat” toată săptămâna acel Cuvânt). Oricine deschide Cartea şi se apucă de citi, trebuie s-o facă ca un ne-expert, ca un începător. Cuvântul este irepetabil, şi de nereprodus. Şi chiar dacă cineva l-a ascultat deja de mii de ori, nu este niciodată acelaşi lucru. A spune că acel Cuvânt este cu siguranţă eficace, nu înseamnă că luminează mereu în acelaşi chip şi produce aceleaşi roade, obţine rezultate “standard”. Nu este vorba de un lanţ de montaj, în care totul poate să fie calculat, prevăzut, şi obţinut “în serie”. Este vorba de creaţie.

Isus afirmă că este posibilă vederea Împărăţiei numai de nou-născuţi. Şi bătrânul şi experimentatul şi un pic nesimţitorul Nicodim rămâne uluit de acea revelaţie. Astfel ne este dat să vedem şi să primim Cuvântul numai dacă renunţăm la experienţa precedentă şi ne apropiem cu atitudinea şi prospeţimea unui şcolar care începe să citească, să înţeleagă, să descifreze şi să silabisească doar câteva cuvinte. Impermeabilitatea se învinge cu vulnerabilitatea. Nu o lume sceptică, experimentată şi resemnată. Ci indivizi lipsiţi de apărare, receptivi, cu gustul explorării. Împietrirea poate să dispară numai recuperând sensul surprizei. Da, este vorba (de deasupra şi de dedesubtul amvonului) de a ne lăsa surprinşi de Cuvânt.

Durerile care anunţă naşterea

Să adăugăm şi faptul că suferinţa este un element necesar al rodniciei pentru Cuvântul lui Dumnezeu. În această perspectivă, putem citi fragmentul lui Paul (a doua lectură) unde se vorbeşte despre “suferinţele momentului prezent”, şi de o întreagă creaţie care “aşteaptă cu nerăbdare revelaţia Fiilor lui Dumnezeu”. Da, acei fii care se nasc din Cuvânt şi nu din vorbărie. Acelaşi Paul accentuează, realist, a propo de creaţie, despre “chinurile naşterii”.

Să ne înţelegem, nu este vorba despre preocuparea banală a preotului care trebuie să pregătească omilia duminicală. Şi nici despre neplăcerea şi plictiseala pe care o simt de atâtea ori parohienii la ascultarea unor predici. Nu: mai radical, este chiar Cuvântul care face să suferim, provoacă sfâşieri în carne vie, răvăşeşte echilibrul normal, face să ne simţim rău. Şi ne vine să strigăm: gata, Doamne, lasă-mă un pic liniştit, dă-mi un răgaz, nu mă chinui aşa. Mulţi dintre noi pretind exclusiv că gustă Cuvântul, se bucură de el, îi admiră frumuseţea şi parfumul, ca într-o grădină.

Dar Cuvântul nu aparţine numai de domeniul mângâierii. Cu atât mai puţin de cel al plăcerii estetice (fie chiar şi o estetică spirituală). Cuvântul este sămânţă care produce viaţa. Şi viaţa, prin naştere face să ne simţim rău… să murim.

Că acest cuvânt este viu înăuntrul meu observ nu din exclamaţiile devote care înfloresc pe buzele mele, ci de junghiurile dureroase, aproape insuportabile, care se produc înăuntru. Isaia ne avertizează că pot fi şi “dureri false” ale atâtor “naşteri false”: “Am conceput, am simţit durerile ca şi cum ar fi trebuit să ne naştem: era numai vânt; nu am adus mântuirea ţării şi nu s-au născut locuitori în lume…” (26,18). Totuşi e mai bine să observăm insuportabilitatea Cuvântului mai degrabă decât anesteticul obişnuinţei (chiar travestit în familiaritate).

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin