Start > Ritul latin > Duminica a XXV-a de peste an

Duminica a XXV-a de peste an

11 July 2008
697 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXV-a de peste an (Anul A)

Dumnezeu, pentru a se face cunoscut și înțeles de către oameni, se adaptează la situația și la limbajul acestora. Dumnezeu s-a manifestat în înfățișarea oamenilor: ia natura omului, intră în istorie, trăiește condiția timpului său, învață folosindu-se de pedagogia divină. De la Isus, oamenii pot învăța despre cele necunoscute prin cele cunoscute.

Evanghelia de astăzi ni-l prezintă pe Isus, care învață despre Împărăția cerurilor, și pe care o ilustrează prin parabola zilierilor chemați să lucreze în vie. Imaginea viei apare de multe ori în limbajul lui Isus. Și în următoarele două duminici ne va fi prezentată aceeași imagine. Aceasta poate și pentru faptul că evreii în perioada septembrie-octombrie se pregătesc pentru culesul viilor, smochinilor, măslinilor, și a altor pomi. Iar Isus folosește această parabolă pentru a se face înțeles: Împărăția cerurilor este asemănătoare “unui gospodar înstărit care a ieșit dis-de-dimineață să tocmească lucrători pentru via sa” (Mt 20,1). Ne este prezentat așadar stăpânul viei, lucrătorii, via, iar în continuare, lucrul în vie, administratorul, și în final plata.

Ce ascund de fapt acest imagini? Care sunt semnificațiile lor? Gospodarul înstărit îl reprezintă pe Dumnezeu. Toate sunt create de el și de aceea îi aparțin – ceea ce îl face și înstărit. Este o imagine care îl proclamă pe Dumnezeu ca stăpân al întregului univers. Iar el se preocupă de acest univers.

Prin imaginea viei, Isus dorește să prezinte în mod concret Împărăția cerului. Ea este asemenea unui câmp care rodește. De aceea, via reprezintă lumea întreagă. În această lume este mult de lucru. Și aceasta am observat prin faptul că Stăpânul cheamă lucrători la orice oră ; nu contează timpul ci numai să se lucreze. Și să se lucreze bine.

Prezența lucrătorilor în vie semnifică prezența noastră, prezență necesară pentru ca pământul să rodească. Sfântul Paul spune că “trăind în această lume înseamnă a presta o muncă folositoare” (Fil 1,22). O muncă care va fi făcută de oamenii oricărui timp, indiferent de epocă ori împrejurare. Ceea ce ne separă e doar ora, timpul în care suntem chemați. Unii au lucrat, alții lucrează, iar alții pot fi chemați peste câteva ore.

Pentru noi, acceptarea de a lucra în via stăpânului reprezintă convertirea inimii. Este răspunsul dat la chemarea lui Dumnezeu.

Administratorul care oferă plata este Cristos. Datorită lui suntem ceea ce suntem: fiii lui Dumnezeu și moștenitori ai Împărăției cerurilor. Datorită nașterii, suferințelor, morții și învierii sale, munca noastră nu va rămâne fără răsplată, ce constă în primirea vieții veșnice.

Plata arată bunătatea lui Dumnezeu și meritul omului. Lucrătorul evreu primea ca răsplată la sfârșitul zilei un dinar. Era confecționat din argint și cântărea 4,5 grame. Dinarul avea valoarea de a-i oferi muncitorului o întreținere de 24 de ore. În Palestina munca dura de la răsăritul până la apusul soarelui și era destul de obositoare, ținând cont și de condițiile naturale. Uimirea noastră apare atunci când auzim că toți oamenii acceptă să lucreze în via stăpânului. Toți sunt mulțumiți de tocmeală.

Fundamentul parabolei de astăzi este inițiativa Domnului, care din dragoste și bunătate vine în întâmpinarea omului. Vine necontenit, de la creație și până în ziua de astăzi. Vine între oameni și în istoria omului, caută colaboratori, muncitori “pentru via sa”. Adesea omul nu a înțeles chemarea lui Dumnezeu, planul său, și din comoditate, egoism, invidie, lene sau ură, nu a acceptat punctul de vedere al lui Dumnezeu. Dar profetul Isaia ne amintește în prima lectură, că gândurile Domnului nu sunt gândurile noastre și căile noastre nu sunt căile sale (cf. Is 55,8). El nu va acționa niciodată după ideile, gândurile, planurile noastre, care de multe ori sunt neconforme cu voința sa. Modul de a gândi al nostru față de cel al lui Dumnezeu este izbitor: “cu cât cerul se înalță deasupra pământului, cu atât… gândurile mele peste gândurile voastre” (Is 55,9). Cu toate acestea Dumnezeu nu ne va părăsi. În bunătatea sa, mereu ne va chema și primi ca lucrători în via sa.

Imaginea noastră despre Stăpân nu trebuie să fie asemănătoare cu cea a unui despot, fericit că poate să facă cum vrea și ce vrea cu făpturile sale. Nici nu trebuie să ne temem că el și-ar folosi atotputernicia pentru a ne dăuna. Dumnezeu ne-a creat liberi și ne lasă liberi. Liberi în a-l accepta și liberi în a-l refuza. Liberi în fața păcatului și liberi în fața binelui. Nu trebuie decât să-i dăm un răspuns. E tot ceea ce el așteaptă pentru ca să poată spune: “Mergeți și voi în via mea și ceea ce este drept vă voi da” (Mt 20,7).

Dar răsplata va veni numai dacă răspunsul omului va fi întotdeauna plin de convingere și de iubire. Căci nu putem răspunde iubirii lui Dumnezeu, pentru ca apoi să-l disprețuim pe aproapele, să-l invidiem pentru că a primit aceeași iubire gratuită din partea lui Dumnezeu. Sfântul Augustin considera invidia “păcatul diabolic prin excelență”. Diavolul a intrat în lume cu invidie: împotriva lui Dumnezeu și împotriva omului.

Și ne întrebăm: de ce atâta ură care dăinuie în om ca o boală incurabilă? O ură și o invidie față de bunătatea lui Dumnezeu întâlnite acum 2000 de ani, dar și în ziua de azi. Și din ce cauză? Pentru că invidia este cea mai cumplită formă de egoism. Egoistul, închizându-se în sine, încearcă să distrugă tot ceea ce el nu posedă, sau îl depășește.

Se spune că un rege avea doi consilieri, care se dușmăneau și dintre care unul reprezenta invidia întruchipată. Pentru că totuși ținea la el, și dorind să-i împace într-un fel, regele voi să-i facă invidiosului bine și-l întrebă ce ar dori, specificând că celălalt va primi același lucru îndoit. Care credeți că i-a fost dorința? A cerut să i se scoată un ochi, pentru ca celuilalt să i se scoată amândoi. Invidiosul, pe lângă faptul că se întristează de binele altuia, îi dorește și răul. Se spune că omul invidios slăbește văzând că vecinul său se îngrașă, și nu mai poate de necaz, văzând că alții sunt mulțumiți și fericiți.

Dar unii oameni nu sunt niciodată mulțumiți. Mereu au impresia că sunt nedreptățiți. Că partea lor se află la vecinul, că dincolo de gard este mai frumos, mai mult, mai ușor câștigat. Dar, oare nu aceasta fusese înțelegerea cu Stăpânul: un dinar! Partea ta îți este suficientă: “Ia ce este al tău și du-te” (Mt 20,14).

Invidia poate duce la mari nelegiuiri. Dacă față de Dumnezeu rămâne la faza de murmur, în schimb față de aproapele ajunge la ură, calomnie, bucuria pentru răul altuia și chiar la crimă. Invidia reprezintă una din formele tristeții și o refuzare a iubirii. Primii lucrători devin triști pentru că invidia îi ia în stăpânire și nu mai au cum să remarce iubirea stăpânului față de ei și față de ceilalți, care sunt aproapele lor.

Isus vrea să scoată în evidență tocmai gratuitatea și bunătatea lui Dumnezeu. În fața bunătății sale, creștinul nu trebuie să răspundă nici cu murmur, nici cu invidie, ci cu bucurie și laudă. Bucurie pentru că și ceilalți sunt primiți să se împărtășească din viața divină.

Cu ce învățături putem să rămânem din evanghelia de astăzi?

În primul rând chemarea la Împărăția lui Dumnezeu e universală. Dumnezeu umblă pe urmele noastre. Toți cei șase miliarde de oameni care sunt astăzi pe planetă, vor fi chemați într-un fel sau altul, mai degrabă sau mai târziu, să lucreze în via Domnului. Dar nu aceasta este cel mai important, ci răspunsul prompt și solidaritatea care trebuie să vină din partea noastră. Apoi, dacă am acceptat invitația lui Dumnezeu, răsplata va fi ceva “mult mai bun” (Fil 1,23), pentru fiecare: prezența unicului Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Iar prezența lui Dumnezeu în viața noastră ne va orienta cu totul spre el, determinându-ne să spunem împreună cu sfântul Paul că: “pentru mine a trăi înseamnă Cristos și a muri este un câștig” (Fil 1,21). Dar pentru a trăi cu Cristos e necesar să abandonăm toate prejudecățile: rasiale, economice, sociale, politice, religioase, care mai persistă, și să-l acceptăm și pe semenul nostru așa cum este. Toți creștinii, învață Biserica, trebuie “să se străduiască să-și orienteze corect înclinațiile, ca nu cumva folosirea lucrurilor acestei lumi… să-i împiedice de la urmărirea iubirii desăvârșite” (LG 42). Aceasta înseamnă să trăim o viață plină de iubire față de Dumnezeu și față de aproapele. O viață în care să lucrăm pentru fericirea veșnică.

Iar, dacă la bază va fi iubirea “cei din urmă vor fi cei dintâi” (Mt 20,16), iar cei dintâi dacă vor privi cu invidie și murmur, vor fi cei din urmă, dar, dacă vor accepta cu bucurie și mulțumire dragostea Stăpânului, vor fi alături de cei dintâi, trăind împreună prietenia fiilor lui Dumnezeu.

Adrian BURCĂ

Ritul latin