Predici

Pericopa evanghelică de astăzi face parte din ciclul parabolelor prin care Isus vesteşte venirea Împărăţiei cerurilor. Fragmentul citit astăzi reprezintă o concluzie la discursul lui Cristos despre Biserică. Dacă duminica trecută am văzut cum trebuie să aibă loc îndreptarea fraternă în cadrul comunităţii creştine, începând cu această duminică, Biserica ne propune o serie de parabole referitoare la intrarea în Împărăţia cerurilor.

Evanghelia de astăzi se deschide cu întrebarea pe care apostolul Petru i-o adresează Învăţătorului său, prin care dorea să ştie de câte ori trebuie să-l ierte pe fratele său care i-a greşit. Observăm în această întrebare concepţia lui Petru, tributară tradiţiei iudaice, care zicea că: cineva trebuie să ierte dacă cel care i-a greşit îşi cere iertare de trei ori în faţa a doi martori. Vedem că Petru vrea să facă un pas înainte propunând numărul şapte. Însă, răspunsul lui Isus este categoric: “Nu-ţi zic să ierţi de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte” (Mt 18,22), adică totdeauna. Modul în care trebuie să aibă loc această iertare, Isus îl exemplifică printr-o parabolă. Iată că unui rege, care voia să-şi încheie conturile cu servitorii săi, îi este adus unul care îi datora zece mii de talanţi, o sumă imensă în acea vreme. Situaţia acestui servitor este disperată căci nu are cu ce plăti şi aceasta ar fi însemnat sclavia sa şi a familiei sale. Aşadar, se aruncă la picioarele stăpânului cerându-i îngăduinţă.

Este evidentă aici comparaţia pe care evanghelistul Matei o face între regele din parabolă cu Regele ceresc aflat la judecata de apoi. De asemenea şi suma pe care o datora servitorul este simbolică: ea vrea să arate că, în faţa lui Dumnezeu, noi toţi suntem nişte debitori neputincioşi, care nu pot onora nimic din ceea ce el ne-a dăruit, pentru că suntem păcătoşi. Această sumă reprezintă, de fapt, starea noastră de extremă mizerie în faţa lui Dumnezeu.

Dar Dumnezeu este milostiv, după cum vedem în continuarea parabolei: “Stăpânului i se făcu milă de servitorul acela, l-a lăsat să plece şi i-a iertat toată datoria”(Mt 18,22). “I s-a făcut milă”, acest verb este unul dintre cele mai frumoase pe care evangheliştii sinoptici le folosesc cu referire la iubirea milostivă a lui Dumnezeu. El vrea să arate că stăpânul a fost mişcat în străfundul inimii sale, aşa cum o mamă este mişcată, în inima ei, din dragoste faţă de copilul ei. Această milă a regelui ne permite să întrevedem mila lui Dumnezeu faţă de mizeria noastră umană. Mila aceasta este importantă mai ales pentru faptul că ne ajută să înţelegem că aşa cum noi ne-am bucurat de iertarea lui Dumnezeu, la fel trebuie să-l iertăm şi noi pe fratele nostru care ne-a greşit. Acest lucru, însă, nu l-a înţeles servitorul iertat, căci el nu dovedeşte aceeaşi milă faţă de un slujitor care îi era dator cu o sumă mult mai mică faţă de cea de care a fost iertat el: “Dar acest servitor, când ieşi afară, întâlni un seamăn de-al său care îi datora o sută de dinari şi înşfăcându-l îl strângea de gât şi zicea: «Înapoiază-mi tot ce-mi datorezi»” (Mt 18,28).

Această primă parte a parabolei ne trezeşte în primul rând admiraţia faţă de imensa bunătate a regelui, însă, în al doilea rând, insensibilitatea servitorului ne indignează. Cum, el care a fost iertat de o sumă atât de mare, nu a putut să-l ierte pe fratele său care îi datora o sumă infimă! De multe ori şi noi facem asemenea acestui servitor nemilos: primim din partea lui Dumnezeu darul iertării pentru numeroasele păcate săvârşite, dar nu suntem în stare să-i iertăm aproapelui nostru nici cea mai mică greşeală.

Dar să nu uităm că Dumnezeu este drept: “Nu trebuia să te înduri de cel care este servitor ca şi tine aşa cum m-am îndurat de tine? Apoi stăpânul îl dădu pe mâna călăului până ce va plăti toată datoria” (Mt 18, 33-34). Sentinţa pronunţată de rege depăşeşte toate categoriile juridice ale acelei vremi, dar şi pe cele ale timpului nostru. Ea se bazează pe iubire şi iertare şi are ca şi criteriu mila şi milostivirea. Ştim din predica lui Isus că milostivirea este una din legile fundamentale ale Împărăţiei cerurilor: “Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” (Mt 5,7).

Evanghelia se încheie cu aceste cuvinte: “Tot aşa vă va face şi Tatăl meu, care este în ceruri, dacă nu veţi ierta fiecare fratelui său din toată inima” (Mt 18,35). Aceasta este una din regulile fundamentale pe care trebuie să se bazeze comunitatea creştină: a ierta din toată inima pe aproapele. Este acea iertare pe care noi o cerem în rugăciunea Tatăl nostru: “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt 6,12).

La această iertare se referă şi lectura luată din cartea lui Ben Sirah: “Adu-ţi aminte de porunci şi de alianţa Celui Preaînalt şi nu ţine mânie aproapelui, iertându-i neştiinţa” (28,7). Astfel iertând, ne facem părtaşi de harul lui Dumnezeu, rămânem în alianţă cu el, realizăm Împărăţia sa pe pământ. Este vorba despre acea Împărăţie voită de Cristos, care mort şi înviat, a fost constituit singurul Domn peste vii şi peste morţi (cf. Rom 14,7-9). El este regele despre care ne vorbeşte evanghelia de astăzi, care iertând aşteaptă iertare. Acelaşi lucru îi învăţa şi sfântul Augustin, pe credincioşii săi, în predicile sale: “Când ierţi iubeşti, când iubeşti ierţi. Dragostea şi iertarea unindu-le vei descoperi Împărăţia cerurilor”.

Acest lucru îl vedem şi în viaţa Maicii Tereza de Calcutta. Într-o zi, cineva îi fură din magazia de medicamente tot ceea ce ea şi surorile sale cu greu adunaseră. După mai multe luni de apeluri la cei bogaţi, pentru a o ajuta să refacă ceea ce a fost furat, la spital veni un mare bancher al oraşului. Acesta, în timp ce vizita spitalul, văzând devotamentul cu care Maica Tereza îi îngrijea pe cei bolnavi, îi spuse: “Soră, eu nu aş face aceasta nici pentru un milion de dolari!”. La care Maica îi răspunse senină: “Nici eu!”, şi spunând acestea se uită spre patul bolnavului din apropierea sa. Aici zăcea tocmai hoţul care îi furase medicamentele. Acesta îmbolnăvindu-se grav, a venit la Maica Tereza şi mărturisindu-şi fapta se bucura acum de toată atenţia ei. Dragostea şi iertarea erau cele două motive pentru care Maica Tereza se îngrijea de cei bolnavi. Dragostea şi iertarea izvorâte din exemplul lui Cristos mort pe cruce, care îi iartă pe călăii săi.

Aceasta înseamnă a ierta din toată inima! Ba mai mult, aceasta înseamnă a avea conştiinţa că aşa cum noi beneficiem de mila lui Dumnezeu, la fel trebuie să iertăm pe fraţii noştri.

Pătrunşi de cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat şi conştienţi că “Domnul este bun şi plin de îndurare” cu noi (Ps 102), să ne iertăm unul altuia toate greşelile, pentru ca astfel să-i putem adresa Tatălui ceresc din toată inima rugăciunea pe care Fiul său ne-a învăţat-o: “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt 6,12).

Iosif-Liviu MIHOC

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin