Predici

Cu siguranţă sunt puţini cei care, în această săptămână, nu au răsfoit paginile unei reviste sau ale unui ziar. Tot la fel de puţini sunt cei care nu au urmărit emisiunile de ştiri difuzate de radio sau televiziune. Dacă am trage astăzi o linie asupra celor citite şi auzite, vom observa cât de des sunt mediatizate păcatele împotriva iubirii.

Cine nu a auzit ciocniri între grupuri de tineri? Cine nu a citit despre piaţa de stupefiante din licee? Unde nu am întâlnit schimburi de calomnii între politicieni? Şi toate acestea se petrec într-o ţară, în care, conform statisticilor, creştinii reprezintă mai bine de 90% din populaţie, iar Biserica se bucură de cea mai mare credibilitate.

Dar poate că statisticile înşală… sau poate că, pentru unii, a fi creştin se rezumă doar la a veni la biserică de Paşti şi de Crăciun. Şi chiar dacă ar fi aşa, un creştin este totdeauna chemat să iubească. Tocmai această chemare stă în centrul lecturilor de astăzi. De câte ori nu am auzit vorbindu-se despre această temă. Cu toate acestea Biserica o reia deseori. Dintre multiplele ei manifestări, astăzi va fi aprofundată tema iubirii faţă de aproapele, mai exact aspectul corectării frăţeşti.

Punctul de referinţă al lecturilor îl găsim la sfântul Paul, în fragmentul ascultat din Scrisoarea către Romani. Ştim cu toţii că destinatarii acestei scrisori sunt păgânii convertiţi la creştinism din Roma, creştini care, după Tacitus (Annales 15,44), erau foarte numeroşi în timpul domniei Împăratului Nero. Sfântul Paul rezumă împlinirea Legii la dragostea faţă de aproapele. Dar vă veţi întreba desigur, ce este Legea? Să fie oare vorba despre legile statului? Nu. Ca şi creştinilor din Roma, şi nouă astăzi ne sunt enumerate câteva din cele zece porunci:

“Să nu comiţi adulter, să nu ucizi, să nu mărturiseşti strâmb…” (Ez 33,9), dar şi porunca cea mare care rezumă toate poruncile Decalogului: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău şi din tot sufletul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Cele două părţi ale acestei porunci, iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele, erau şi sunt foarte strânse între ele. Sunt asemenea unei bancnote. Dacă o rupem în două şi apoi ne prezentăm la magazin pentru ca a cumpăra ceva, nu vom reuşi, nu ne va lua nimeni în seamă.

Prima lectură adânceşte deja aspectul corectării fraterne. Profetul Ezechiel a trăit în perioada primilor ani ai exilului din Babilon. Înzestrat de Dumnezeu cu puterea de a prevedea viitorul, el le vestea celor din exil că înapoierea lor în Ţara Promisă este foarte departe. De aceea, cu toţii erau îndemnaţi să se pocăiască şi să urmeze poruncile Domnului pentru ca astfel să reintre în graţia divină. Dar nu a fost ascultat şi Ezechiel s-a retras în sinea lui. Dumnezeu condamnă lipsa sa de comunicare cu aproapele, izolarea. El face din profet o santinelă pentru israeliţi: aceştia au rupt alianţa cu Domnul, dar el nu-i părăseşte şi îl trimite pe profet ca să le ofere împăcarea. Dumnezeu îi spune profetului: “Dacă eu îi voi spune celui nelegiuit «Vei muri» şi tu nu-l vei înştiinţa, el va muri, dar responsabil vei fi tu” (Ez 33,8). Nimeni nu se poate mântui singur. Suntem, cu alte cuvinte, ca şi spiţele unei roţi. Cu cât ne apropiem de osie, de Dumnezeu, cu atât semenii noştri, prietenii noştri, razele roţii se apropie între ele. Trebuie să remarcăm de asemenea că divinele cuvinte nu reprezintă o sentinţă finală: “Dacă tu îi vei atrage atenţia celui nelegiut să se întoarcă de la calea lui cea rea şi el nu se întoarce, va muri…” (Ez 33,9).

Pe aceeaşi linie, în Evanghelia după sfântul Matei, Isus ne prezintă un caz: un frate a comis o greşeală pe care o repetă necontenit. Cum aţi reacţiona dumneavoastră într-o astfel de situaţie? Un om fără credinţă în Dumnezeu ar reacţiona prompt spunând: “Nu mai am ce discuta cu tine! Pleacă! Să nu te mai văd!” Isus însă ne aminteşte că: “Tatăl său nu vrea să se piardă nici unul dintre aceştia mici” (Mt 18,14).

Sfântul Matei, când şi-a scris evanghelia sa, a voit-o ca pe un manual pastoral la îndemâna creştinilor. Iar capitolul 18, din care este luat fragmentul pe care l-am ascultat, are drept scop soluţionarea unor probleme din cadrul unor comunităţi: ordinea ierarhică în împărăţia cerurilor, corectarea între fraţi, scandalul, iertarea păcatelor. Pentru toate aceste probleme, evanghelistul a căutat în învăţătura lui Isus o rezolvare. În ceea ce priveşte aspectul corectării frăţeşti, metoda cuprinde patru etape. Mai întâi, spune Isus, “du-te şi mustră-l între patru ochi” (Mt 18,15). Corectarea presupune aşadar discuţii private, între patru ochi, nu în piaţă, nu semănând în cele patru zări păcatele adevărate sau presupuse ale fraţilor. Dacă persistă în greşeală, pentru a garanta respectarea libertăţii, dezinteresul şi obiectivitatea, Isus spune: “Mai ia cu tine una sau două persoane” (Mt 18,16).

A treia etapă are o formă solemnă şi ultimă: “spune-l Bisericii” (Mt 18,17). Din acest moment, fratele rătăcitor devine un păgân, un străin pentru fiecare în parte, nu însă şi pentru comunitate. Mai mult încă, intervine convalidarea cerească. Decizia comunităţii devine decizia lui Isus însuşi: “Orice veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt 18,18). Corectarea frăţească face parte din responsabilităţile de la care nimeni din sânul Bisericii nu se poate sustrage. Cum am putea să ne iubim într-adevăr aproapele dacă nu ne străduim să-l abatem de la calea păcatului prin care el se depărtează de adevăratul bine?

Starea progresivă dată de Isus – “avertizează-l…, ia cu tine una sau două persoane…, spune-l comunităţii” – sună ca şi o maladie. Când apare, mai întâi bolnavul este consultat de către medicul de familie. Urmează apoi medicul specialist şi, în cele din urmă, ca şi un remediu extrem, chirurgul. Amputarea unui mădular, ştim bine, salvează viaţa în cele mai multe din cazuri, nu însă şi eficienţa organismului.

La fel este şi în Biserică. Sfântul Paul ne învaţă că Isus şi-a întemeiat Biserica pe asemănarea cu trupul omenesc (cf. Ef 4,11-14): el, Cristos, este Capul, iar noi, creştinii, suntem membrele. Aşa cum fără cap un trup moare şi se descompune, tot astfel, cel care se desparte de Cristos şi de Biserica sa este sortit morţii sufleteşti şi pieirii veşnice. Un organ se poate îmbolnăvi, dar atât timp cât rămâne în trup sub comanda creierului şi în legătură cu celelalte organe, se poate vindeca. La fel orice creştin, oricât de păcătos şi de nevrednic ar fi, atât timp cât nu se leapădă de Dumnezeu, el beneficiază de toate harurile pe care Isus le revarsă Bisericii şi poate fi vindecat, asigurându-şi astfel viaţa cea veşnică.

Chiar exclus de la comuniunea eclezială, fratele căzut nu este lăsat la întâmplare. Isus mai dă o soluţie: rugăciunea pentru cei păcătoşi. Acest lucru l-a făcut sfânta Monica timp de mai bine de treizeci de ani pentru convertirea fiului ei, Augustin, marele sfânt Augustin de mai târziu. La fel a procedat timp de cincisprezece ani sfântul paroh de Ars, Ioan Maria Vianney, pentru credincioşii săi. Inspirându-se din exemplul dat de mama sa, la câţiva ani de la convertire, sfântul Augustin scria în cartea sa, Confesiuni: “Noi trebuie să-l iubim pe aproapele nostru fie pentru că este bun, fie pentru că va deveni bun“. Iar rugăciunea ne ajută să avem mai multă încredere că aproapele va deveni bun.

Se spune că un tată l-a pus într-o zi pe fiul său să mute o vază cu flori dintr-o cameră în alta. Acum stătea şi se uita la el. Vaza era grea, iar copilul se străduia, încerca o metodă sau alta, dar nu reuşea să mişte vaza nici măcar un centimetru. Tatăl l-a întrebat: “Ţi-ai folosit toate puterile, fiule?” “Da”, a răspuns copilul printre picăturile de sudoare. “Ba nu, pentru că nu m-ai rugat să-ţi dau ajutorul”.

Care trebuie să fie atitudinea noastră? Ne zbatem zi de zi să facem una sau alta, dar de ce nu cerem ajutorul celorlalţi, al prietenului, al vecinului, al tatălui ca în exemplul de mai sus? De ce nu sărim noi în ajutorul celor nevoiaşi sau păcătoşi? În prima lectură am auzit cum Dumnezeu ne cheamă să devenim supraveghetori, santinele pentru cei din jurul nostru. Şi care este datoria acestora? Datoria lor este aceea de a fi atenţi ca nici o primejdie să nu tulbure liniştea celor care li s-au încredinţat. Numai fiind santinele unii altora vom putea răspunde invitaţiei psalmistului care ne îndeamnă astăzi: “Veniţi să cântăm cu bucurie Domnului şi să strigăm de bucurie către Stânca mântuirii noastre. Să mergem înaintea lui cu cântece de laudă şi în cântări de psalmi să îl preamărim” (Ps 95,1-2).

Cristian BOGDAN

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin