Predici

Ne-am adunat azi din nou în casa Domnului, în jurul altarului său pentru a celebra şi pentru a participa la jertfa răscumpărătoare a lui Cristos care se înfăptuieşte pe altar. Este duminică, este ziua Domnului, iar porunca a treia a decalogului şi porunca întâi a Bisericii ne amintesc de datoria noastră de a participa la Sfânta Liturghie. Astăzi, aş vrea ca împreună, în lumina textelor biblice, să ne punem câteva întrebări şi anume: de ce venim la biserică? Cine sau ce ne determină să facem acest lucru, astăzi când trăim într-o lume plină de atâtea posibilităţi pentru a ne umple timpul? Participarea noastră la Sfânta Liturghie, adunarea în casa Domnului, sunt ele acte de credinţă sau simple tradiţii şi obiceiuri? Noi, oamenii sfârşitului de secol XX, mai avem noi credinţă?

În prima lectură Dumnezeu ne vorbeşte prin gura profetului Isaia. Fiecare dintre noi este chemat să răspundă invitaţiei Domnului de a face parte din poporul său. Şi pentru aceasta, dacă citim cu atenţie textul, observăm că este de ajuns să fim fiii lui Adam şi nu trebuie să fim numaidecât ai lui Iacob. Adică nu mai este nevoie să facem parte din vechiul popor al lui Israel pentru a fi părtaşi la mântuirea Domnului. “Observaţi legea şi practicaţi dreptatea”, ne spune Domnul, adică daţi dovadă de credinţa voastră, şi Eu vă voi conduce pe muntele meu sfânt şi vă voi umple de bucurie în casa mea de rugăciune. Legea şi dreptatea sunt calităţi divine prin excelenţă şi împlinirea lor este izvorul bucuriei, iar bucuria este expresia cultului autentic. Invitaţia pronunţată prin gura profetului are o destinaţie universală. Fiecare om, din orice timp şi din orice loc, este chemat să onoreze această invitaţie la bucurie, invitaţie pe care o face şi Isus în evanghelia de astăzi, într-un mod indirect.

Evanghelistul Matei ni-l prezintă pe Isus într-un moment de schimbare al activităţii sale. După discuţia pe care a avut-o cu fariseii despre tradiţiile lor, Învăţătorul abandonează poporul ales şi se îndreaptă spre naţiunile păgâne, se dezinteresează de mulţimi pentru a se dedica formării discipolilor săi. Isus s-a îndreptat spre ţinutul Tirului şi al Sidonului, notează evanghelistul. Iar noi trebuie să ştim că Tirul şi Sidonul erau două oraşe locuite de păgâni. Şi iată că o femeie cananeană vine şi se aruncă la picioarele lui Isus strigând şi implorând vindecarea fiicei sale posedată de diavol. El nu o ia în seamă. Ne surprinde atitudinea, reacţia lui Isus care de obicei era atât de bun, de milostiv şi receptiv în astfel de cazuri. Atunci intervin apostolii, însă această intervenţie ilustrează tocmai incapacitatea lor de a-l înţelege pe Isus; ca şi la frângerea pâinilor ei nu reuşesc să treacă de planul material pentru a ajunge la realitatea spirituală. Ei nu se gândesc la ce ar însemna vindecarea unui păgân, ci vor doar să pună capăt gălăgiei pe care o făcea femeia. Apostolii au nevoie să înveţe şi de aceea, ca un adevărat Maestru, Isus îi provoacă spunându-le: “Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale lui Israel!” (Mt 15,24) Dar femeia se apropie şi imploră dând dovadă de o credinţă puternică, de o credinţă care este încredere şi de aceea obţine ceea ce vrea. Observăm că miracolul nu este relatat şi aceasta pentru că el nu prezintă nici un interes în acest context. Evanghelistul Matei se complace parcă să scoată în evidenţă credinţa femeii, care este o atitudine eminent-activă ce învinge toate obstacolele pentru a obţine în final ceea ce ea doreşte. De fapt, miracolul nu dă credinţa, dar este obţinut de ea şi, mai mult, este un semn care ajută să-l identificăm pe Isus ca Mesia.

Femeia cananeană dă dovadă de o credinţă autentică, profundă şi puternică, ce conduce la bucuria de a fi obţinut ceea ce căuta. Prin atitudinea sa de umilinţă şi prin afirmaţiile sale prompte, ea recunoaşte divinitatea lui Isus ca Mesia, recunoaşte drepturile lui Dumnezeu de a lucra cum crede el mai bine, recunoaşte bunătatea lui Isus şi tăria rugăciunii. Călugărul exeget, Andre Louf, în cartea sa Solo amore vi bastera´, spune că “umilinţa este cea care administrează Economia Mântuirii”, şi făcând referinţă la femeia cananeană ne spune că ea prin credinţa şi umilinţa sa a provocat miracolul la care nu avea nici un drept.

Cât priveşte atitudinea lui Isus, nu o putem privi decât în perspectiva pedagogiei divine. Prin modul său de a acţiona, el vrea să scoată în evidenţă maxima credinţă a cananeenei şi să ne dea un exemplu în acest sens. Ne învaţă că uneori purtarea lui Dumnezeu este obscură, dificilă şi dureroasă, şi de aceea ea cere maximum de credinţă, de încredere în voinţa divină, pentru că Dumnezeu ştie să scoată binele din rău. În cele din urmă el le dă o lecţie apostolilor, legaţi de ideile preconcepute şi orgolioase ale iudaismului, anume că mântuirea este universală; toţi suntem chemaţi la mântuire. Aşadar, mesajul său este universalitatea mântuirii şi necesitatea credinţei.

Şi nouă, oamenilor mileniului al III-lea, Isus ne adresează acelaşi mesaj. Trăim într-o lume lipsită de simţul păcatului care se ghidează după o morală permisivistă, o lume caracterizată de indiferentism religios, de dezorientare, de disperare; trăim într-o lume care caută soluţii efemere pentru problemele sale, uită de Dumnezeu şi de Împărăţia sa şi se agaţă de propriile iluzii. Într-o astfel de lume noi suntem chemaţi să respectăm legea şi să împlinim dreptatea pentru a fi martori ai bucuriei; suntem chemaţi ca, asemeni femeii cananeene, să dăm dovada unei credinţe profunde şi autentice, a unei credinţe plină de conţinut real, plină de Cristos. O credinţă care să se manifeste în faptele iubirii, care să fie plină de speranţă în faţa viitorului. O credinţă care, caracterizată de o convertire perseverentă şi purificată de toate elementele superstiţioase, să ne angajeze într-un adevărat apostolat, care să creeze condiţiile necesare instaurării Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Asemeni sfântului Paul, în cea de-a doua lectură suntem chemaţi să provocăm gelozia în fraţii noştri indiferenţi, gelozie pentru faptul că ceea ce li se cuvenea lor este luat şi dat altora, iar această gelozie o putem provoca cu acea credinţă care înseamnă a intra într-un raport de iubire cu Dumnezeu şi aproapele, a face un salt în întuneric împinşi de iubire, şi nu acea credinţă care ar însemna să acceptăm în mod intelectual o doctrină, să cunoaştem abstract unele dogme sau să le disecăm cu bisturiul teologiei.

Un vestit convertit italian, Giuseppe Borsi, aminteşte în scrierile sale următoarea întâmplare: În timpul eclipsei de soare din 1842, un copil sărac din Sieyes îşi păştea turma. Necunoscând evenimentul ce se pregătea, observa cum se întunecă soarele din ce în ce mai mult, deşi nu era nici un nor pe cer. Când lumina soarelui dispăru cu totul, sărmanul copil, în culmea spaimei, începu a plânge şi a striga după ajutor. Lacrimile sale curgeau încă, în timp ce soarele îşi trimitea din nou razele pe pământ. Revenindu-şi din spaimă şi împreunându-şi mâinile a exclamat: “O, frumosule soare!”

Borsi gândindu-se la eclipsa credinţei care-i întunecase tinereţea, şi la Cristos, Soarele care l-a luminat din nou, comenta întâmplarea de mai sus, cu un cuvânt simplu şi sublim: “O Isuse, soare frumos!” Câtă bucurie şi siguranţă putem intui în această exclamaţie! Într-adevăr, într-o lume a întunericului avem nevoie de credinţă.

Mesajului lui Giuseppe Borsi i se adaugă şi îndemnul Papei Paul al VI-lea din 21 noiembrie 1966: “Aveţi credinţă, ne spune papa. Fără credinţă nu se poate da o orientare sigură propriei existenţe individuale, familiale, profesionale; nu se poate menţine integră propria tărie interioară a oamenilor, mai ales în faţa crizelor şi a tentaţiilor vieţii, dacă nu există o viziune creştină a lumii şi a evenimentelor, dacă nu există o măsură sigură de judecată, şi aceasta o poate da numai credinţa”.

Marius MÎRŢ

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin