Predici

Prin liturghiile duminicale, Biserica ne invită să ieşim puţin din ambientul cotidian al societăţii care obligă omul la o muncă imensă şi o viaţă trepidantă, pentru a putea lua contact cu ceea ce este mai bun în noi şi mai ales pentru a putea întâlni din nou privirea lui Dumnezeu în inima noastră. Deşi unii oameni influenţaţi de filozofia atee a lui Nietzsche afirmă că “Dumnezeu a murit”, Biserica, prin lecturile pe care ni le propune spre meditare în această duminică, ne aminteşte un lucru: Dumnezeu există şi este aproape de toţi oamenii, în special în momentele de dificultate şi încercare. Însă, pentru a-l putea descoperi, trebuie să învăţăm să discernem semnele prezenţei sale, care de cele mai multe ori nu sunt acelea pe care noi le aşteptăm. Prin urmare, să privim acum pentru câteva momente la profetul Ilie şi la apostolul Petru, la întâlnirea pe care aceştia au avut-o cu Dumnezeu în momente şi circumstanţe diferite.

Urmărit de mânia reginei lui Israel, profetul Ilie, în prima lectură, se îndreaptă către Horeb, muntele sfânt, unde Dumnezeu se revelase odinioară lui Moise şi încheiase o alianţă cu poporul israelit. Acest munte este pentru Ilie ca un loc de pelerinaj, de încurajare şi de reîmprospătare. El înţelege că, în sânul agitaţiei pe care a declanşat-o ucigându-i pe profeţii reginei Izabela, are nevoie urgent de a se abandona lui Dumnezeu, de a fi încurajat şi întărit de el. Dar, cum se întâmplă adesea, Dumnezeu îi va dărui mai mult decât sperase.

De fapt, Ilie va beneficia de o întâlnire cu Domnul, care îl pune aproape pe picior de egalitate cu Moise, aşa încât la Schimbarea la faţă a lui Isus, ei vor apărea ca doi reprezentanţi tipici ai poporului primei alianţe. Dumnezeu se dezvăluie lui Ilie în mod progresiv. Furtuna, cutremurul de pământ şi focul, care preced deplina revelaţie, nu sunt decât semne precedente care amintesc de vechile sale manifestări faţă de poporul iudeu, semne făcute cu braţ puternic, pentru a impresiona credinţa atât de slabă a acestui popor. Ilie este însă un om de o credinţă profundă: de aceea, Domnul i se manifestă sub forma “murmurului unei adieri de vânt”. Atunci, Ilie îşi dă seama că Dumnezeu vrea să se apropie de el şi numaidecât, în acest moment şi la acest semn, el ascultă chemarea lui Dumnezeu şi iese din peşteră, pentru a-l întâlni pe cel care îi devine intim. Odată întâlnindu-l, lui Ilie nu-i rămâne decât să respecte transcendenţa lui Dumnezeu şi să-şi acopere faţa pentru a-l adora.

O experienţă aproape similară cu a profetului Ilie au trăit şi apostolii împreună cu Petru. După evenimentul înmulţirii pâinilor, Isus îi obligă pe ucenicii săi să părăsească locul înfăptuirii minunii şi să treacă de cealaltă parte a lacului Tiberiadei. Aventura, la început înspăimântătoare din cauza furtunii dezlănţuite, avea să se transforme într-un mare avantaj spiritual. Isus, mergând pe mare, îi reîntâlneşte, şi după câteva momente de ezitare în a-l recunoaşte, apostolii trebuie să accepte evidenţa.

Petru, mereu prompt şi puţin chiar temerar, dă dovada unui curaj sigur şi a credinţei sale în Isus: “Doamne, dacă tu eşti, porunceşte-mi să vin la tine pe apă”. Isus consimte la cererea lui, dar imediat credinţa lui Petru îşi arată limitele. Totuşi, el are încă reflexul de a striga către Învăţător pentru a fi salvat. Isus îi întinde mâna, îl apucă şi încearcă să îl conştientizeze de lipsurile credinţei sale.

Petru ne reprezintă pe noi cei de astăzi; el este tipul ucenicului lui Isus încrezător în Domnul său, dar a cărui credinţă este supusă la nenumărate limite. Evenimentul care ne este relatat în evanghelia de astăzi, are ca scop tocmai încurajarea şi asigurarea noastră că Isus este întotdeauna cu noi, chiar atunci când, în cele mai mari furtuni, avem impresia că suntem singuri. Poate că Isus nu ni se manifestă ca “murmurul unei adieri de vânt”, dar el este mereu în preajma noastră, aşa cum era foarte aproape de Petru, dispus să-i poarte de grijă. Poate că şi credinţa noastră a cunoscut ezitări ca ale lui Petru, dar Isus, reproşându-ne cu afecţiune aceste ezitări, nu va lipsi să ne întindă mâna.

Aşadar, Dumnezeu există şi se manifestă în special în momentele de încercare şi de singurătate, ca fiind cel care oferă pacea şi speranţa şi cere mereu un răspuns Bisericii reunite în barcă şi fiecăruia în parte. Iar răspunsul nostru nu poate fi altul decât credinţa. Numai cel care îşi pune toată încrederea în iubirea şi pronia divină va putea fi mereu calm şi senin în faţa primejdiilor ce ne ameninţă. “A-l iubi pe Dumnezeu – spune Monseniorul Vladimir Ghika – este totdeauna şi una din modalităţile de a învăţa să nu ne temem de nimic”.

Un ofiţer de marină, foarte pios, a fost numit căpetenie peste o insulă franceză, în Oceanul Pacific. Plecă îndată cu familia sa să îşi ia locul în primire. Pe când plutea încă pe mare, începu o furtună năpraznică, care îngheţă de frică şi de spaimă pe călători. Liniştea lui uimitoare izbi puternic pe soţia sa, care nu mai putu să se stăpânească şi îi spuse dojenitor:

“Dacă ne-ai iubi mai mult, pe mine şi pe copilaşii noştri, n-ai rămâne aşa de nepăsător în faţa primejdiilor ce ne pândesc”.

Ofiţerul, uimit de replica soţiei, coboară în grabă în camera sa şi se întoarce ţinând în mână spada sa scoasă din teacă. Chemă pe soţie şi privind-o încruntat, apropie vârful spadei de pieptul ei. Biata femeie îngrozită începu să tremure din tot trupul. Dar groaza ei nu dură decât o clipă, căci apoi începu să surâdă.

“Cum poţi să râzi, îi spuse atunci bărbatul, când vârful spadei se sprijină pe pieptul tău? Nu ţi-e frică?”

“Cum să-mi fie frică, răspunse soţia, când mânerul acestei spade este în mâna bărbatului meu! Nu ştiu eu cât mă iubeşte?”

“Ei bine, atunci, cum vrei tu să-mi fie mie frică de această furtună? Ea este în mâna Părintelui meu Ceresc, care mă iubeşte şi mai mult decât te iubesc eu, deşi te iubesc atât de mult. Vezi tu: «Dumnezeu este iubire»”.

“Barca lovită de valuri” este “barca lui Petru”, adică Biserica. Din toate timpurile, ea se confruntă cu puterile adverse ale lumii, acele puteri adverse care uneori se manifestă explicit prin persecuţii, dar care pot lua şi aspectul instrumentalizării, rău-înţelegerii şi non-consideraţiei. Teama şi dubiile ucenicilor şi ale lui Petru sunt temerile şi dubiile creştinilor din toate timpurile. Biserica a fost şi va fi mereu o comunitate de credincioşi, dar în acelaşi timp aceşti credincioşi sunt totdeauna – când mai mulţi, când mai puţini – “oameni cu puţină credinţă”, aşa cum de fapt suntem într-o oarecare măsură noi toţi.

În tot timpul navigării sale prin noaptea istoriei, Biserica se află totdeauna într-o situaţie în care se pare că lucrurile lumii merg înainte, înaintează fără Cristos şi fără evanghelie. În realitate însă, Domnul este totdeauna prezent, chiar dacă într-un mod ascuns şi misterios.

Să avem mereu inimile deschise pentru a-l recunoaşte şi a ne lăsa surprinşi de Dumnezeu. Ochii credinţei noastre să nu rămână în ignoranţă, ci să-l cunoască pe Dumnezeu, căutând semnele prezenţei sale în mijlocul persoanelor, în mijlocul naturii, în semnele tangibile ale acestui timp în care trăim. Dar cum de cele mai multe ori, faţă de misterul divin, în furtunile vieţii, suntem oameni cu puţină credinţă, să cerem mereu ajutorul divin rugându-ne împreună cu sfântul Toma:

“Doamne, nu uita de mine
Când eu uit de Tine.
Nu mă părăsi când eu te părăsesc.
Nu mă dispreţui când eu păcătuiesc.
Atrage-mă dacă rezist la chemarea ta.
Înalţă-mă dacă eu cad.
Repune-mă în picioare
Şi condu-mă pe drumul meu”.

Cristian ANTICI

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin