Predici

Astăzi, nu poate trece nesesizat un materialism invadator, care îşi impune dominaţia asupra omului, în forme diferite şi cu o agresivitate care nu cruţă pe nimeni. Valorile şi principiile cele mai sacre, cândva călăuza sigură a comportamentului uman şi a societăţii, au fost îndepărtate de false pretenţii cu privire la viaţa creştină, caracterul sacru al vieţii, libertate, atitudinea corectă faţă de bunurile materiale. În toată realitatea izbitoare şi în tot păienjenişul orientărilor de azi, inima şi sufletul nostru au nevoie de o revigorare prin izvorul nesecat al Cuvântului lui Dumnezeu şi prin hrana nepieritoare a Sfintei Euharistii. Aceasta explică semnificaţia prezenţei noastre aici, în Biserică, deoarece, suntem ca şi acea lume din Palestina, care în neliniştea ei se străduia să-l cunoască pe Dumnezeu şi să-i experimenteze prezenţa, întrevăzută în Cristos care dăruia şi se dăruia cu iubire, potolind orice sete şi orice necesitate.

Caracterul mesianic, universal şi concret, al lecturilor prezentate astăzi este accentuat mai întâi de forţa extraordinară a cuvântului profetic al lui Isaia. Mesajul transmis prin profet arată preocuparea iubitoare a lui Dumnezeu faţă de poporul ales pe care vrea să-l călăuzească, să-l hrănească şi să-l mântuiască în peregrinajul vieţii pământeşti.

Împlinirea legământului veşnic promis regelui David nu întârzie să se arate în persoana lui Isus Cristos. El este Mesia care trebuie să satisfacă toate cerinţele umane: vindecările de boli, de ignoranţă, înlăturarea păcatului, minuni care să-l prezinte pe Isus ca Domn. Totuşi, necesitatea stringentă a fiecărei fiinţe este asigurarea existenţei, a hranei faţă de care Cristos nu poate rămâne indiferent. El realizează gestul simbolic al lui Dumnezeu care îşi hrăneşte poporul.

Informaţia care deschide pericopa evanghelică a sfântului Matei este aceea a sufocării vocii lui Dumnezeu în persoana sfântului Ioan Botezătorul. La auzul acestei veşti Isus se retrage, împreună cu apostolii, într-un ţinut nelocuit, pentru a evita iniţiativele neplăcute ale puterii publice asupra misiunii sale, dar şi pentru a continua în linişte formarea ucenicilor. În altruismul său nobil, Isus este cuprins de o mare compasiune faţă de acea mulţime numeroasă de oameni care îl aştepta cu nerăbdare pe celălat mal al lacului Genezaret, pentru a-i vivifica prin cuvânt şi pentru a le oferi cele necesare vieţii. Întreaga noastră atenţie este polarizată de evanghelistul Matei asupra lui Isus şi a apostolilor. Totala implicare a acestora din urmă este evidentă. Fiind târziu, aproape seară, într-un ţinut nelocuit, nu este posibil să dai de mâncare la o mulţime atât de numeroasă – cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii. Ucenicii nu deţin decât cinci pâini şi doi peşti, nici lor nu le-ar ajunge această hrană. Propun o soluţie înţeleaptă, umană, de a da drumul mulţimii ca să-şi cumpere de mâncare, dar este abandonată imediat pentru că aceştia ar putea reuşi să găsească hrana materială, în schimb ar rămâne abandonată în foamea profundă a spiritului. “Daţi-le voi să mănânce!” (Mt 14,16b) – spune Isus ucenicilor. Aceasta ca şi cum ar fi spus: daţi-le voi de mâncare din puţinul pe care îl aveţi, fără a vă preocupa dacă va ajunge pentru toţi sau dacă veţi rămâne fără mâncare. Împărţiţi ceea ce aveţi şi nimic nu vă va lipsi, chiar vi se va înmulţi… Misiunea încredinţată celor doisprezece apostoli nu-i priveşte numai pe aceştia. Ea trebuie să fie actualizată şi concretizată în fiecare creştin. Un gest, oricât de simplu sau banal ar părea, poate contribui la salvarea unuia sau altuia. Care este atitudinea noastră de creştini faţă de cel însetat, flămând, lipsit de orice sprijin?

Maica Tereza de Calcutta ne relatează cum într-o zi un tată a venit la ea pentru a-i prezenta situaţia familiei. Avea opt copii care nu mâncaseră nimic de câteva zile. Impresionată de starea precară în care se aflau, maica Tereza, cu sufletul ei mare, le oferi puţinul orez de care mai dispunea. Chipul îngreunat de griji al tatălui se inundă de bucurie la gândul că îşi va putea salva copiii, cel puţin pe o perioadă de timp, până când îşi va găsi de lucru. Ajungând însă acasă, mama copiilor împărţi acea cantitate de orez în două părţi. Luă cu sine una din părţi şi ieşi din casă. “Unde ai fost?” – o întrebă soţul. “Şi ei sunt flămânzi!” – răspunse scurt soţia. La cine se gândea? Se gândea la vecinii de alături care se găseau în aceeaşi situaţie.

Ceea ce ne surprinde la această întâmplare nu este atât faptul că acea femeie a oferit fără preget, cât faptul că deja cunoştea situaţia vecinilor. În mod general, în suferinţa noastră şi în momentele de necesitate noi nu ne gândim la alţii. Şi iată, în schimb, această femeie minunată care, deşi avea mulţi copii şi era ea însăşi fără putere, a avut curajul să iubească şi să dea altora, împărţind acel puţin bine de care dispunea.

Când va înceta foamea lumii? – o întrebare care şi-o pun mulţi dintre noi. Răspunsul maicii Tereza este plin de semnificaţie: “Când tu şi eu vom începe să împărţim ceea ce avem”. Şi câte nu putem oferi aproapelui aflat în strâmtorare, încercare sau suferinţă? Dăruind, dăruindu-se, creştinul, ca şi Isus, nu sărăceşte, dimpotrivă, tocmai prin dăruire se realizează.

În cultura noastră, ca şi în cea din mediul lui Isus, pâinea este semnul a ceea ce este esenţial pentru a trăi. Mulţi însă nici azi nu cunosc ce înseamnă foamea după pâine. Este acea foame stranie a omului după supra-abundenţă, foamea dorinţei, a unei inimi insaţiabile care simte că nu are destule. Cu toate acestea există şi o foame nobilă după infinit, demnă condiţiei umane, pe care o simţim atunci când reuşim să facem puţină tăcere în jurul nostru şi să ne sintonizăm glasului interior care provine de la Dumnezeu. Sfântul Augustin a exprimat aceasta în numele întregii omeniri scriind în cartea Confesiuni-lor: “Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până când nu se va odihni în tine”. Această nelinişte a noastră este amplificată de Oaspetele care ne vine în suflet prin pâinea euharistică. Şi este normal, deoarece prin credinţă, intrăm în contact direct cu trupul, sufletul şi dumnezeirea lui Isus Cristos care ne transformă.

În pedagogia sa, Cristos, prin minunea înmulţirii pâinilor, pregăteşte deja revelarea Euharistiei. Gesturile săvârşite de Mântuitorul sunt aceleaşi care se vor repeta la ultima cină: mulţimea se aşază pentru banchet, Isus ia pâinile şi peştii şi îşi îndreaptă ochii spre cer, către Tatăl, rosteşte binecuvântarea, frânge pâinile, iar ucenicii, în mâna cărora se produce practic minunea, le împart mulţimii. În felul acesta, pâinea frântă devine semnul cel mai elocvent al împărtăşirii şi al unităţii. Papei Ioan al XXIII-lea îi plăcea mult să repete aceste cuvinte: “Amintiţi-vă fraţilor, că pâinea este întreagă numai dacă este frântă… şi, mai ales, dacă nu este împărtăşită, acea pâine nu va putea sătura niciodată!” Isus, făcându-se pâine de comuniune, a împărtăşit-o tuturor celor înfometaţi. Ideea clară de abundenţă a hranei şi de saţietate, care se desprinde din evanghelie, evocă faza definitivă a Împărăţiei mesianice în care Dumnezeu va satisface toate necesităţile profunde ale oamenilor: “Fericiţi cei flămânzi şi însetaţi după dreptate căci ei vor fi săturaţi” (Mt 5,6).

Semnul prezenţei lui Isus Cristos între noi, până la sfârşitul istoriei, este Euharistia, adevăratul izvor al spiritului creştin. În această mană cerească se află concretizată iubirea supremă a lui Dumnezeu devenită umană şi vizibilă în Fiul său. Conştient de această iubire, sfântul apostol Paul exclamă: “Fraţilor, cine ne va putea despărţi de dragostea lui Cristos?” (Rom 8,35). Nimeni şi nimic, nici o situaţie potrivnică sau de suferinţă deoarece, ne spune acelaşi apostol al neamurilor: “în toate suntem biruitori prin acela care ne-a iubit pe noi” (Rom 8,37).

Noi, creştinii, suntem în situaţia acelei mulţimi din Palestina, aflaţi în căutarea Mântuitorului. Ieşind din tumultul cotidian, el ne aşteaptă în Euharistie sub chipul pâinii. Celebrarea euharistică ne oferă privilegiul unirii cu Isus, care prin dumnezeiescul astăzi al răscumpărării, întâlneşte omenescul astăzi al nostru în mod mereu uman. Această celebrare ne introduce mereu şi tot mai profund în comunitatea eclezială, comunitate de fraţi întotdeauna disponibili pentru o singură slujire: cea a lui Dumnezeu care se identifică cu slujirea tuturor oamenilor. Deja pâinea oferită este un simbol: multe boabe de grâu, o singură hostie. Boabele, fiecare cu individualitatea lor, se unesc în unitatea pâinii. La fel şi noi: suntem mulţi, fiecare cu personalitatea noastră, dar Euharistia ne uneşte pe toţi în Cristos. În ce ar trebui să se arate această unire? În adevărul vieţii noastre de azi: în fapte, orientări, stil de viaţă, în relaţiile noastre cu ceilalţi, în familie şi în societate.

Să-i cerem Domnului să ne facă să înţelegem bogăţia gesturilor pe care le săvârşim faţă de aproapele, pentru ca în unitatea aceleiaşi Pâini a Vieţii să se producă în noi acea lucrare minunată care schimbă dinlăuntru persoanele şi poate schimba lumea.

Fănică ŞIPOŞ

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin