Predici

Astăzi, de ziua Domnului, ne-am adunat în casa lui să celebrăm din nou misterul mântuirii noastre şi să ne întărim în credinţă, speranţă, dar mai ales în dragoste. Trăim o perioadă marcată de ample fluxiuni la nivelul orgoliului, în care oamenii se pipăie între ei prin ură şi pun capăt diferendului cu celălalt prin jefuirea sufletului; este o perioadă a intereselor declarate în care avem eventual cu Dumnezeu cel mult un comerţ familiar de opinii. De multe ori, imoderaţi şi orgolioşi, ne grăbim să ne credem trimişii lui Dumnezeu pe pământ pentru a instaura dreptatea. De la această nebunie de a te crede mai bun au plecat unii teologi, desemnând această duminică drept duminica toleranţei.

Mesajul Cuvântului lui Dumnezeu din această duminică ne interpelează direct, categoric şi suav. Nu este necesară o explicare a parabolei centrale din evanghelia de astăzi deoarece Isus însuşi ne-a dat o explicaţie: “câmpul este lumea”, “cel care seamănă este Fiul Omului”, “duşmanul care seamănă neghina este diavolul”, “sămânţa bună sunt fii împărăţiei”, iar “neghina sunt fii celui rău”. Fiecare om trăieşte în această lume cu speranţa că, de-a lungul timpurilor, păcatul va dispare. Unii gândesc că sărăcia este izvorul păcatului şi dacă reuşim să oprim sărăcia păcatul nu va mai exista. Acestui optimism temerar, Isus îi opune un realism profund. El ne arată că păcatul va petrece lumea până la sfârşit. De ce? Pentru că, chiar dacă împrejurările se schimbă, omul rămâne întotdeauna acelaşi, cu virtuţile şi păcatele sale.

Din prima lectură reiese cum Dumnezeu a pregătit Împărăţia sa în timp şi ne-a inserat pe fiecare cu o grijă aparte în economia mântuirii sale. Mai mult decât cel atotputernic, cel viteaz şi de temut, omul l-a simţit pe Dumnezeu ca pe un Tată iubitor şi milostiv. Dumnezeu este absolut imparţial, drept şi binevoitor, armonizând admirabil în el forţa şi răbdarea, puterea nemăsurată şi clemenţa nesfârşită. Atitudinea lui Dumnezeu este o lecţie pentru poporul său care trebuie să fie iubitor de oameni; el dă în acelaşi timp posibilitatea ca în toţi oamenii să se aprindă speranţa şi ca cei păcătoşi se să întoarcă la el. “Prin astfel de lucruri ai învăţat poporul tău că cel drept trebuie să fie iubitor de oameni şi ai dat fiilor tăi speranţa că le laşi timp să se întoarcă la tine” (Înţ 12,19).

În acest context al răbdării şi al iubirii, parcă, materne a lui Dumnezeu, prezintă şi Isus parabola grâului şi a neghinei. Structurată în manieră escatologică, este o provocare pentru a înţelege mai bine realitatea lumii în dimensiunea sa ambivalentă, adică dispusă să primească în acelaşi timp sămânţa bună, dar şi neghina. Evreii aşteptau instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi, în cadrul acestei împărăţii, un Mesia revoluţionar care să adune în jurul lui un popor de drepţi, separându-i definitiv pe cei buni de cei răi. Ne regăsim şi noi în această atitudine preconcepută întrebând parcă ofensaţi: oare lumea nu a fost creată de Dumnezeu, de mâinile sale bune? De ce există atunci atâta rău în jurul nostru? Cum poate răbda Dumnezeu această lume păcătoasă? Isus invită să se interpreteze această Împărăţie sub semnul răbdării lui Dumnezeu. Orice pretenţie de separare între bine şi rău în realitatea existenţială a istoriei este exagerată. Dumnezeu spune “nu o smulgeţi” şi pentru a menaja grâul, dar şi datorită faptului că este îndelung răbdător, nu se pripeşte; el este veşnic şi adesea timpul dă dreptate răbdării lui.

Să ne închipuim că un tată şi o mamă îi dau unicului lor copil educaţia cea mai aleasă şi îi oferă toate posibilităţile pentru a creşte din punct de vedere fizic, intelectual şi spiritual. Însă el, crescând, devine un nerecunoscător, ba mai mult, un refractar, un mojic şi un rău, înşelând toate aşteptările părinţilor şi coborându-se pe sine într-o adâncă mocirlă morală. În ciuda acestei drame, care va fi atitudinea părinţilor? Îl vor renega, îl vor spune tuturor vecinilor sau vor încerca, cu preţul epuizării lor, să-l reintroducă în unitatea spirituală a căminului, făcând uz de toată afecţiunea lor? Şi mergând pe firul acestei idei ne putem închipui cât de mare va fi recunoştinţa acelui copil în momentul în care îşi va veni în fire şi îşi va cere, plecat, iertare.

Lumea este un câmp unde cresc împreună grâul şi neghina. Cel care face răul, însă, se poate converti, dar şi invers. Sfântul Petru Crisologul spunea că “neghina de astăzi se poate transforma în grâul de mâine”. În acest sens putem privi, de exemplu, experienţa vameşului Levi care devine apostolul Matei, a prigonitorului Saul care devine înflăcăratul apostol al lui Cristos, Paul, şi a fiului risipitor care, încurajat de figura spirituală a tatălui, se căieşte şi se întoarce. În tot acest proces de transformare a neghinei în grâu şi respectiv a grâului în neghină, Dumnezeu oferă libertate maximă; el ne-a creat liberi şi de aceea nu ne împiedică să fim liberi, nu face din noi slugi, pentru că numai atunci are valoare fidelitatea noastră când putem fi şi infideli, numai atunci are valoare eticheta noastră când putem fi şi needucaţi. Deşi ne-a creat din iubire, Dumnezeu aşteaptă să ne întoarcem când rătăcim şi îşi asumă chiar riscul să fie respins de noi.

Dumnezeu a aruncat în noi bunătatea Evangheliei; păcatul, însă, se înrădăcinează în om când bunătatea doarme, adică noaptea. Prezenţa răului nu trebuie să ne afecteze, ci să creeze în noi spaţii infinite de disponibilitate pentru că va exista cu siguranţă şi un moment al dreptăţii, când Dumnezeu va despărţi grâul de neghină. Deci, ţinta noastră, a creştinilor, este să ne coacem pentru seceriş şi să ne pregătim pentru sentinţa finală. Permanent va trebui să ne gândim la demnitatea noastră în raport cu Dumnezeu şi la modalitatea de a nu strivi în noi asemănarea cu chipul său.

Împărăţia lui Dumnezeu, prezentă încă de pe acest pământ, ne determină să fim asemenea grăuntelui de muştar care creşte, de-a lungul timpului, în răbdarea lui Dumnezeu şi asemenea drojdiei. Aceste elemente-parabolă prezente de asemenea în evanghelia de astăzi, completează admirabil parabola grâului şi a neghinei, pentru că ne ajută să privim istoria în sens creştin: pornind de la modul în care, de exemplu, un simplu credincios îşi trăieşte cu demnitate şi discreţie credinţa până la mărturia universală despre Dumnezeu a misionarilor creştini. Profund ancoraţi în prezent, noi, creştinii, trebuie să fim ferment în pasta istoriei, fiecare păstrând specificitatea propriei vocaţii: Duhul Sfânt este cel care uneşte diversitatea darurilor în unitatea slujirii lui Cristos; el este cel care “vine în ajutor slăbiciunii noastre”, cum spune sfântul Paul în lectura a doua de astăzi, “pentru că noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8,26).

Biserica, în realitatea sa ontologică, se vrea astăzi deschisă spre lume fiind pentru toţi “semn şi sacrament al unităţii mântuitoare” (LG 9). Mesajul pe care Dumnezeu îl transmite astăzi nu este doar un simplu apel la toleranţă religioasă, ci este un imperativ în vederea cunoaşterii fraţilor-neghină, în dezvoltarea acestui simţ al coresponsabilităţii tuturor în drum spre mântuire. Răbdarea lui Dumnezeu nu trebuie să fie un motiv al indolenţei noastre pentru că, deşi este cutremurător, va veni inevitabil sfârşitul, judecata, veşnicia…

Să ne lăsăm, deci, interpelaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, să devenim la acest sfârşit de mileniu oameni vii în mijlocul lumii, convertindu-ne eventual de la stadiul de oameni-neghină. Dumnezeu ne-a trimis pe pământ să ne trăim vocaţia în discreţia edificatoare a virtuţii şi să dăm mărturie prin viaţa noastră despre Împărăţia sa. Ataşaţi aşadar de el, să-l rugăm să ne asiste creşterea şi, asemenea unui spic de grâu, să ne maturizăm în deschiderea spre Cristos, Soarele nostru, şi spre ceilalţi, spre semenii noştri.

George IVAN

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin