Predici

Ne-am adunat din nou astăzi în Biserică pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu. Momentul privilegiat în care o comunitate se confruntă cu acest cuvânt al lui Dumnezeu este liturghia duminicală, la care participăm şi noi în aceste momente. Este important, de aceea, să ştim să-l interpretăm în mod corect pentru a-l putea aplica în viaţa noastră cotidiană, ca astfel să fie un izvor de inspiraţie pentru mărturia noastră despre iubirea infinită a lui Dumnezeu.

Lecturile pe care Biserica ni le propune pentru duminica de astăzi ne vorbesc tocmai despre această ascultare a cuvântului lui Dumnezeu. Noi, în ascultare. Prin urmare, ne putem întreba dacă înţelegem cuvântul lui Dumnezeu şi dacă avem curajul să-l punem în practică.

Isus Cristos a expus oamenilor învăţătura sa într-un limbaj simplu, prin parabole care erau la îndemâna ascultătorilor săi. Pornind astfel de la o idee de bază, el expune un adevăr de credinţă. Cuvântul lui Dumnezeu este un cuvânt creator şi eficace, care lucrează în lume încă de la început şi va lucra până la sfârşitul ei. Acest lucru reiese clar din prima lectură luată din cartea profetului Isaia, lectură care, putem spune că este un cântec despre ploaie şi extraordinarele ei efecte. Ploaia devine astfel un mesager divin, căci aşa cum ploaia care coboară din cer face pământul să rodească şi se întoarce înapoi, tot aşa şi cuvântul lui Dumnezeu nu se întoarce la el înainte de a-şi fi îndeplinit misiunea sa specială în inimile oamenilor. Oare ce ar fi pământul fără apă, dacă nu o planetă pustie? Dar ce ar fi inimile oamenilor fără cuvântul lui Dumnezeu? El asigură acea hrană spirituală despre care profeţii din Vechiul Testament spuneau: “vor muri de foame oamenii lipsiţi de cuvântul lui Dumnezeu” (Am 8,11-12). Şi Isus se referă la această hrană spirituală atunci când afirmă că “nu numai cu pâine va trăi omul, dar cu tot cuvântul ce vine din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4). Desigur, această viaţă pe care omul o dobândeşte prin cuvântul lui Dumnezeu este viaţa dumnezeiască, pe care cel drept o trăieşte încă de pe acum, dar în chip tainic şi imperfect, ne învaţă sfântul Paul în lectura a doua. Ea se va descoperi pe deplin doar în veşnicie. Suferinţele din această lume sunt nimic pe lângă gloria ce ni se va descoperi atunci. Apostolul neamurilor ne prezintă răscumpărarea într-o dimensiune cosmică: după cum întregul univers a suferit de pe urma păcatului omului, tot aşa va lua parte la măreţia omului mântuit, devenit fiu al lui Dumnezeu. Înfierea definitivă a omului nu are loc decât odată cu încheierea în harul lui Dumnezeu a călătoriei sale pământeşti. În forma ei desăvârşită cuprinde şi trupul omului, care va beneficia de acest har la înviere. Însă această măreţie nu o vor primi decât cei care acceptă cuvântul lui Dumnezeu şi aduc roade prin conformarea vieţii lor cu acest cuvânt.

În evanghelia pe care am ascultat-o, Isus tocmai acest lucru vrea să ne înveţe: că este necesar a asculta cuvântul lui Dumnezeu şi a-l pune în practică, pentru a intra în împărăţia cerurilor. Evanghelistul Matei ne prezintă astăzi un fragment din al treilea discurs al lui Isus, conform evangheliei sale, numit şi Discursul parabolelor, deoarece Isus îi învaţă pe discipoli folosindu-se de şapte parabole sugestive despre împărăţia cerurilor. Parabola semănătorului sau parabola cuvântului lui Dumnezeu este prima dintre acestea şi cea mai semnificativă. Este alcătuită din trei părţi: după ce în prima parte (vv. 3-9) Isus redă parabola semănătorului, în partea a doua (vv. 10-17) intră într-un dialog cu discipolii, urmând ca în partea a treia (vv. 18-23) să explice el însuşi parabola. Astfel că parabola nu prezintă dificultăţi de înţelegere, ceea ce face ca textul să interpeleze cu putere pe credinciosul care ascultă cuvântul lui Dumnezeu. În faţa acestui cuvânt ne aflăm fiecare dintre noi, dar în situaţii diferite: semănător sau teren. În prima situaţie suntem responsabili de proclamarea cuvântului, iar în a doua trebuie să avem intenţia dreaptă de a-l asculta. Parabola nu tratează despre diferitele atitudini ale omului în faţa acestui cuvânt al lui Dumnezeu, cum ar fi: superficialitatea, indiferenţa, suficienţa, ipocrizia sau disponibilitatea şi ascultarea. Dar totul este văzut după cele trei tipuri de teren, care primeşte sămânţa. Astfel, parabola se referă insistent la rezistenţele pe care omul le opune darurilor divine, împiedicându-le să aducă roade. Ştim bine că Dumnezeu nu intervine în sufletul omului în mod forţat; respectă totdeauna libertatea acestuia. Oferă, propune, dar nu obligă. În acest sens, sfântul Augustin spunea foarte frumos: “Qui creavit te sine te, non salvabit te sine te”, adică “Cel care te-a creat fără tine, nu te va mântui fără tine”.

Un tânăr călugăr s-a plâns odată abatelui său că nu poate fi atent la predică din diferite motive şi că ar fi mai bine pentru el să nu o mai asculte. Abatele luă atunci două găleţi şi-i spuse tânărului: “Ia-le, pune apă în ele, spală-le şi apoi aruncă apa”. După ce a făcut astfel, abatele îl întrebă: “Care din cele două găleţi este mai curată?” Tânărul răspunse: “Aceea pe care am spălat-o cu apă mai multă”. Atunci abatele adăugă: “Tot aşa se întâmplă şi cu sufletul tău. După cum găleata este totdeauna curată dacă este spălată cu apă, la fel cuvântul lui Dumnezeu este acea apă curată prin care sufletul omului devine tot mai frumos. Dacă îl asculţi cu atenţie, sufletul tău va fi spălat de păcate, întărit în bine şi plăcut în ochii lui Dumnezeu”. Unii pot spune că aceste îndemnuri sunt valabile numai pentru cei care trăiesc retraşi de lume şi nu pentru noi, care trăim în mijlocul lumii. Dar oare există un surd mai rău decât cel care nu vrea să audă? Cuvântul lui Dumnezeu se adresează tuturor şi toţi suntem chemaţi să-l ascultăm cu intenţia dreaptă şi să-l punem în practică, indiferent de aspectul sau calitatea celui care îl proclamă, indiferent de ambientul sau situaţia în care ne aflăm, căci Dumnezeu poate să scrie drept chiar şi pe rânduri strâmbe. Isus însuşi ne spune: “cine ascultă cuvântul meu are viaţa veşnică” (In 5,24). Însă a asculta este o artă. Înseamnă mai mult decât a auzi. Putem spune, fără să exagerăm, că a asculta cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a pune în practică ceea ce auzim şi înţelegem. Depinde, deci, numai de noi dacă se va bucura sau nu cuvântul de un teren bun pentru a creşte, a se dezvolta şi a se maturiza.

Parabola semănătorului ne prezintă trei momente ale cuvântului lui Dumnezeu asemănate cu evoluţia seminţei în pământ: mai întâi ascultarea, asemănată cu momentul când pământul primeşte sămânţa; apoi înţelegerea, când pământul face sămânţa să încolţească, şi în ultimul rând punerea în practică, asemănată cu sămânţa care, deja încolţită, creşte şi aduce rod. Aceasta este situaţia ideală. Dar oare aşa se întâmplă întotdeauna? Ar trebui, dar Isus ne arată că nu totdeauna este aşa. După cum sămânţa luată de vânt ajunge pe diferite tipuri de teren, unde dă mai mult sau mai puţin rod, tot astfel şi oamenii, în mijlocul necazurilor şi plăcerilor acestei lumi, recepţionează diferit cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar, se poate întâmpla să nu acordăm ascultare; sau să ascultăm, dar să nu înţelegem; sau să ascultăm şi să înţelegem, dar să nu punem în practică; dar de asemenea, se poate întâmpla şi să ne hotărâm să aducem roade: care o sută, care şaizeci, care treizeci.

Să ascultăm în acest sens de invitaţia Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea: “Călăuziţi de Sfânta Scriptură, veţi putea recunoaşte în zilele voastre prezenţa Domnului şi atunci, chiar şi pustiul va putea să devină o grădină, în care creatura poate vorbi în mod familiar cu Creatorul său”.

Să-l rugăm aşadar, pe bunul Dumnezeu, împreună cu psalmistul, să ne binecuvânteze şi pe noi cu ploaia binefăcătoare a harului său, pentru ca acest cuvânt al său să ne facă mai buni pe zi ce trece. Fericiţi sunt cei care ascultă şi păstrează cuvântul lui Dumnezeu!

Cornel-Adrian BENCHEA

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin