Start > Ritul latin > Duminica a XXIV-a de peste an

Duminica a XXIV-a de peste an

11 July 2008
661 afișări

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul A)

Evanghelia și prima lectură ne prezintă o temă bine definită: cea a iertării. Desigur că este unul dintre aspectele cele mai mari și mai frumoase ale mesajului evanghelic; dar și unul dintre cele mai dificile de tradus în fapt în concretul vieții și raporturilor umane. Capacitatea de iertare este un indice sigur al adevărului și profunzimii credinței. Pentru că numai dacă vom crede în iubirea gratuită ca valoare supremă pentru om, numai atunci putem fi capabili într-adevăr de iertare.

Se recomandă mai ales astăzi o mare atenție la acele elemente ale Liturghiei care într-un anumit mod se leagă de tema iertării: de la actul penitențial (cu un timp suficient de tăcere), la rugăciunea Tatăl nostru și la semnul păcii.

Odinioară se vorbea mult despre “teama de Dumnezeu” și oamenii sfârșeau prin a avea frică de el. Astăzi se vorbește mai mult despre “iubirea lui Dumnezeu”, și unii sfârșesc prin a și-l imagina pe Dumnezeu ca un fel de bunicuț bonom pentru care totdeauna merge totul strună: “Un așa Dumnezeu iartă totdeauna…”.

La primă vedere pare să fie și comod să facem apel la “infinita milostivire a lui Dumnezeu”. Dar este periculos să credem că putem profita de ea în mod egoist, cu largă inimă, fără a ne lăsa “contagiați” de această milostivire.

“Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Nu se poate Doamne: să ne fie iertat! Este mai bine ca tu să ne ierți într-un mod diferit de felul cum iertăm noi. Altfel rămânem reci…

Pentru că noi nu știm să iertăm. Da, iertăm copiilor… îi scuzăm pe cei care involuntar în tramvai ne calcă pe picior… Iertăm când nu ne simțim ofensați. Dar dacă cineva, responsabil de acțiunile sale, ne face o nedreptate, sau așa ni se pare nouă: “Ah nu, aceasta nu intră în cadrul iertării!”.

Ni se pare aproape imposibil să iertăm cu adevărat cuiva care ne-a făcut rău: ne rămâne “un ceva” înăuntru, ca o povoară pe inimă pe care nu reușim s-o ridicăm. Ofensa este o rană care parcă nu vrea să se cicatrizeze niciodată…

Și totuși Isus cere creștinilor să ierte totul și să ierte totdeauna. Și această învățătură a sa revine de mai multe ori în Evanghelie: “Căci dacă voi veți ierta oamenilor greșelile lor și Tatăl vostru ceresc vă va ierta vouă; dar dacă voi nu veți ierta oamenilor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vinovățiile” (Mt 6,14-15).

A ierta pe alții este condiția indispensabilă pentru a fi iertați de Dumnezeu. Cuvintele Evangheliei în această privință sunt prea clare pentru a căuta scuze sau subterfugii.

Dar este tot atât de adevărat că găsim rațiunile iertării numai în experiența iertării pe care la rândul nostru am primit-o și o primim încontinuu de la Dumnezeu. De fapt, prin Isus răstignit, Dumnezeu a oferit lumii odată pentru totdeauna garanția iertării sale: “Fapt este că prin Cristos, Dumnezeu însuși a împăcat lumea cu sine, neținând socoteală de vinovățiile oamenilor…” (2 Cor 5,19; cf. Rm 5,6-11). Harul și milostivirea sa față de fiecare dintre noi preced orice merit din partea noastră.

Lui Dumnezeu noi nu-i datorăm numai “mult”, ci “totul”. Iar pe de altă parte, aceasta este siguranța noastră: el însuși este unicul nostru “bine” adevărat și definitiv. De acest bine nimeni nu ne poate priva, dacă nu suntem noi aceia care-l refuzăm. De aceea, pentru creștini, are sens, iertarea continuă și iertarea a toate.

Ritul latin