Predici

Evanghelia şi prima lectură ne prezintă o temă bine definită: cea a iertării. Desigur că este unul dintre aspectele cele mai mari şi mai frumoase ale mesajului evanghelic; dar şi unul dintre cele mai dificile de tradus în fapt în concretul vieţii şi raporturilor umane. Capacitatea de iertare este un indice sigur al adevărului şi profunzimii credinţei. Pentru că numai dacă vom crede în iubirea gratuită ca valoare supremă pentru om, numai atunci putem fi capabili într-adevăr de iertare.

Se recomandă mai ales astăzi o mare atenţie la acele elemente ale Liturghiei care într-un anumit mod se leagă de tema iertării: de la actul penitenţial (cu un timp suficient de tăcere), la rugăciunea Tatăl nostru şi la semnul păcii.

Odinioară se vorbea mult despre “teama de Dumnezeu” şi oamenii sfârşeau prin a avea frică de el. Astăzi se vorbeşte mai mult despre “iubirea lui Dumnezeu”, şi unii sfârşesc prin a şi-l imagina pe Dumnezeu ca un fel de bunicuţ bonom pentru care totdeauna merge totul strună: “Un aşa Dumnezeu iartă totdeauna…”.

La primă vedere pare să fie şi comod să facem apel la “infinita milostivire a lui Dumnezeu”. Dar este periculos să credem că putem profita de ea în mod egoist, cu largă inimă, fără a ne lăsa “contagiaţi” de această milostivire.

“Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Nu se poate Doamne: să ne fie iertat! Este mai bine ca tu să ne ierţi într-un mod diferit de felul cum iertăm noi. Altfel rămânem reci…

Pentru că noi nu ştim să iertăm. Da, iertăm copiilor… îi scuzăm pe cei care involuntar în tramvai ne calcă pe picior… Iertăm când nu ne simţim ofensaţi. Dar dacă cineva, responsabil de acţiunile sale, ne face o nedreptate, sau aşa ni se pare nouă: “Ah nu, aceasta nu intră în cadrul iertării!”.

Ni se pare aproape imposibil să iertăm cu adevărat cuiva care ne-a făcut rău: ne rămâne “un ceva” înăuntru, ca o povoară pe inimă pe care nu reuşim s-o ridicăm. Ofensa este o rană care parcă nu vrea să se cicatrizeze niciodată…

Şi totuşi Isus cere creştinilor să ierte totul şi să ierte totdeauna. Şi această învăţătură a sa revine de mai multe ori în Evanghelie: “Căci dacă voi veţi ierta oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru ceresc vă va ierta vouă; dar dacă voi nu veţi ierta oamenilor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vinovăţiile” (Mt 6,14-15).

A ierta pe alţii este condiţia indispensabilă pentru a fi iertaţi de Dumnezeu. Cuvintele Evangheliei în această privinţă sunt prea clare pentru a căuta scuze sau subterfugii.

Dar este tot atât de adevărat că găsim raţiunile iertării numai în experienţa iertării pe care la rândul nostru am primit-o şi o primim încontinuu de la Dumnezeu. De fapt, prin Isus răstignit, Dumnezeu a oferit lumii odată pentru totdeauna garanţia iertării sale: “Fapt este că prin Cristos, Dumnezeu însuşi a împăcat lumea cu sine, neţinând socoteală de vinovăţiile oamenilor…” (2 Cor 5,19; cf. Rm 5,6-11). Harul şi milostivirea sa faţă de fiecare dintre noi preced orice merit din partea noastră.

Lui Dumnezeu noi nu-i datorăm numai “mult”, ci “totul”. Iar pe de altă parte, aceasta este siguranţa noastră: el însuşi este unicul nostru “bine” adevărat şi definitiv. De acest bine nimeni nu ne poate priva, dacă nu suntem noi aceia care-l refuzăm. De aceea, pentru creştini, are sens, iertarea continuă şi iertarea a toate.

pr. Anton Iştoc Ritul latin