Predici

Pericopa Evangheliei pe care am ascultat-o ar putea să apară destul de misterioasă pentru urechile noastre: ne este greu să ne imaginăm cum se poate pune în practică concret, această învăţătură în comunităţile sau societăţile noastre.

În schimb credem că era destul de clară primilor cititori ai Evangheliei lui Matei, care găseau în aceste cuvinte o regulă practică de comportament în raporturile lor reciproce din cadrul comunităţii creştine. Pe atunci aceste comunităţi nu erau prea numeroase, toţi se cunoşteau… Şi dacă se întâmpla că cineva nu se comporta bine – adică nu se comporta ca un creştin – ceilalţi erau invitaţi să-i aducă la cunoştinţă comportamentul incorect, cu multă politeţe (în loc să-l critice pe la spate).

Ideea era aceea a ajutorului reciproc în căutarea de a fi fideli Evangheliei. Numai acela care ar fi refuzat orice observaţie şi ar fi ajuns în contrast cu ceea ce întreaga comunitate creştină (“adunarea”) considera corect şi bun, de abia atunci era exclus din viaţa comunităţii (“să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş”), datorită incompatibilităţii ideilor şi comportamentului faţă de “Biserică” (adică faţă de comunitatea creştină).

În ziua de astăzi lucrurile sunt mult mai complicate.

În societatea noastră toţi suntem foarte susceptibili în ceea ce priveşte libertatea noastră personală. Trăim într-o cultură “pluralistă”, cum se spune, unde fiecare este liber să gândească şi să facă ceea ce vrea fără a privi la alţii, unde fiecare “îşi face alegerile sale” fără a se simţi condiţionat de nimeni, nici chiar de familia proprie.

Apoi în general, atunci când se vorbeşte despre “libertate”, aceasta este înţeleasă mai ales în sens negativ: a nu fi obligat la ceva…, a nu fi constrâns sau împiedicat de la… una sau alta. Şi, pe scurt “libertatea este înţeleasă în termeni individualişti şi egoişti: “Fac cum mi se pare şi-mi place; alţii să facă ce vor…”.

Însă, de fapt, nu suntem singuri pe lume. Începând de la familie până pe stradă, de acasă până la birou sau la fabrică, toţi suntem condiţionaţi unii de ceilalţi, fie că ne place sau nu ne place. Astfel “ceilalţi” apar adesea ca un obstacol sau o piedică adusă libertăţii noastre (“Iadul sunt ceilalţi”, spunea J. P. Sartre). “Libertatea” fiecăruia adesea se confruntă cu “libertatea” unuia sau altuia; şi până la urmă suntem constrânşi să recunoaştem că libertatea pe care noi am dori-o este un fel de himeră imposibilă, un vis irealizabil în această lume.

Pentru a ieşi din acest cerc orb, trebuie să punem altfel problema libertăţii. De fapt, privind cu atenţie, libertatea înseamnă responsabilitate. Suntem liberi, adică responsabili de ceea ce facem: trebuie “să răspundem de ea”, nouă înşine şi celorlalţi; şi în ultimă analiză, lui Dumnezeu.

Nu există libertate fără responsabilitate: este o pură iluzie. În societatea noastră poate că se vorbeşte prea mult despre libertate şi despre drepturi, dar prea puţin despre responsabilitate şi datorii. În timp ce – oricât s-ar părea de paradoxal – spaţiul de libertate al tuturor se lărgeşte cu cât se exercită mai concret sensul responsabilităţii fiecăruia. Şi tocmai în această direcţie ne invită să ne îndreptăm Evanghelia: lărgind sensul nostru de responsabilitate unii faţă de ceilalţi.

Raţionând ca şi creştini, noi nu putem spune niciodată: “Ei bine: sunt responsabil de mine însumi. Mă gândesc la mine, ceilalţi îi priveşte”. Şi aceasta tocmai pentru că Evanghelia mă învaţă: dacă observi că fratele tău greşeşte, spune-i şi ajută-l să se îndrepte (cf. şi prima lectură).

Nu este vorba de a o face pe moraliştii cu orice preţ, ca şi cum am voi să impunem celorlalţi ceea ce ni se pare nouă corect. Este vorba mai degrabă de a depăşi egoismul indiferenţei şi de a avea unii faţă de ceilalţi acea grijă şi acel simţământ de responsabilitate care se nasc din iubirea reciprocă (cf. lectura a doua).

Nici Matei şi nici Paul nu pretind ca acest discurs să fie înţeles şi acceptat de cei care nu cred în Cristos. Dar pentru noi care ne lăudăm că suntem creştini, sfântul Paul ne spune că iubirea reciprocă este ca o datorie pe care o avem unii faţă de ceilalţi. Ca şi cum ar spune: ceilalţi au dreptul să fie iubiţi de noi, din moment ce ne numim creştini.

În loc de a visa o “libertate” iluzorie, înţeleasă ca o exonerare şi fugă de orice angajament şi responsabilitate, Evanghelia ne invită să găsim o libertate interioară mai înaltă în atenţia şi ajutorarea unora faţă de ceilalţi. În felul acesta vom descoperi cum adevărata libertate coincide cu “deplina împlinire a legii” – legea lui Dumnezeu – care este iubirea (cf. lectura a doua).

pr. Anton Iştoc Ritul latin