Predici

În lecturile din această duminică nu este prea greu să descoperim o temă unitară. În toate cele trei lecturi se află o opoziţie originară, între poporul lui Israel pe de o parte, şi “cei străini” (prima lectură), “păgânii” adică non-evreii (lectura a doua), şi “femeia canaaneană” (Evanghelia) pe de altă parte.

Dar în acelaşi timp în toate cele trei lecturi se întâlneşte şi depăşirea acestei opoziţii, în raport cu Dumnezeu sau cu Isus Cristos: Domnul “va umple de bucurie în casa lui de rugăciune” nu numai pe fiii lui Israel, dar şi pe cei străini care-i cinstesc numele şi-i păzesc alianţa, spune profetul Isaia; în planul său de mântuire, Dumnezeu a dispus astfel lucrurile încât atât evreii cât şi păgânii să poată experimenta milostivirea şi harul său, spune sfântul Paul; iar Isus, deşi spune că a fost trimis numai “pentru oile pierdute ale casei lui Israel”, de fapt ascultă rugăciunea umilă şi încrezătoare a femeii canaaneene, datorită credinţei sale “într-adevăr mare”.

Pericopa evanghelică pe care am ascultat-o, la primă vedere pare destul de descumpănitoare. Comportamentul lui Isus faţă de acea sărmană femeie, nu este acela pe care l-am fi aşteptat: nu o ascultă, îi răspunde dur… Pare un Isus diferit de cel pe care ni-l prezintă de obicei Evanghelia: un Isus dur, insensibil, am putea spune cam “rău”. Un Isus “rasist”, care refuză să dea ascultare unei femei care-l imploră, numai pentru că acea femeie nu este evreică.

“Nu am fost trimis decât pentru oile pierdute ale casei lui Israel, spune Isus”. Dar oare nu am auzit mereu spunându-se contrariul, şi anume, că Isus este mântuitorul tuturor oamenilor? Cum se poate explica acest comportament şi aceste cuvinte ale sale?

În realitate, acest episod evanghelic ne poate ajuta să înţelegem mai bine, cu mai mult realism, personajul istoric al lui Isus, plasându-ne în ambientul, în situaţia şi în mentalitatea de pe atunci.

Să nu uităm că Isus era un evreu adevărat, şi încă un evreu din acel timp. Pe timpul lui Isus era ceva scontat, era un mod de gândire comună în rândul poporului său, că “Mesia” trebuie să fie trimis de Dumnezeu pentru poporul său, pentru poporul lui Israel şi pentru nimeni altcineva. Şi este fapt istoric că Isus şi-a limitat prezenţa şi acţiunea în ambientul ebraic-palestinian; practic nu a ieşit niciodată din acele hotare, din acea “lume” limitată geografic, cultural şi religios.

Şi totuşi… În relatarea pe care am ascultat-o s-ar putea spune că la un moment dat Isus se simte cvasi constrâns să se contrazică pe sine însuşi: “Femeie, mare este credinţa ta!”.

Iată: acesta este punctul decisiv. Nu mai contează dacă acea femeie este evreică sau nu: ceea ce contează este puterea şi umilinţa credinţei pusă în persoana lui Isus. Pentru oricine priveşte cu credinţă la el, Isus din Nazaret devine “Cristos Mântuitorul”, nu are importanţă dacă este vorba despre evrei sau despre păgâni.

Chiar dacă personal, Isus nu a ieşit niciodată din Palestina, în realitate el “a venit”, a murit şi a înviat pentru toţi oamenii, fără excepţie. După evenimentele Paştelui şi Rusaliilor, apostolii şi primii creştini, luminaţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, vor înţelege aceasta puţin câte puţin (chiar dacă cu oarece greutate… Cf. Acte cc. 10-11).

Şi tocmai acesta este unul dintre aspectele centrale ale “Evangheliei”: este vorba despre “vestea cea bună” că nimeni nu este exclus din principiu de la prietenia cu Dumnezeu, de la “harul” său, oricare ar fi poporul căruia îi aparţine sau limba pe care o vorbeşte. Pentru că Dumnezeu este numai unul, chiar dacă oamenii îl numesc cu nume diferite. Şi Dumnezeu este în acelaşi timp “al tuturor” şi “al nimănui” (în sensul că nimeni nu poate să aibă monopolul asupra lui).

Cu toate acestea, uneori a ieşit la iveală o nouă mentalitate excluzivistă de-a lungul istoriei chiar şi printre creştini; până a gândi de exemplu că numai acela care este formal “în biserică” (= numai cine este botezat) se poate mântui. Dar conciliul ecumenic Vatican II a atenţionat cu multă claritate că harul lui Dumnezeu nu are limite, hotare.

De fapt, dacă este adevărat că “Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (Lumen Gentium 1), şi dacă este adevărat că “toţi oamenii sunt chemaţi să formeze noul popor al lui Dumnezeu” (ibid 13), este de asemenea adevărat că “aceia care, necunoscând, fără vina lor, Evanghelia lui Cristos şi Biserica Sa, îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei, pot dobândi mântuirea veşnică…” (ibid 16).

Trebuie să cultivăm cu perseverenţă, în noi înşine şi în comunităţile noastre, un spirit de catolicitate autentică: Biserica este totdeauna mai mare decât parohia sau grupul nostru; omenirea este mai mare decât regiunea sau naţiunea noastră; planul divin de mântuire în Cristos este mai mare decât orice religie sau diviziune confesională.

pr. Anton Iştoc Ritul latin