Predici

Dând frâu un pic la fantezie, ne putem imagina scena în felul următor: cincimii de persoane, cinci pâini, Isus care începe să le frângă şi le dă ucenicilor ca ei să le împartă… Şi mai şi rămâne!

Desigur, ne “putem imagina” orice vrem. Dar mai greu este pentru noi – formaţi de o mentalitate concretă şi realistă despre lucruri – să ne gândim că s-a întâmplat într-adevăr ceea ce relatează Evanghelia de astăzi: este un fapt aşa de în afara normalului, aşa de contrar legilor materiei, încât “este imposibil”, ne vine să spunem…

Nu trebuie să ne înspăimântăm prea tare dacă uneori ne vin astfel de gânduri chiar şi în faţa Evangheliei. Aş îndrăzni să spun că, dintr-un anumit punct de vedere, este un semn bun: semn că noi încercăm să luăm în serios ceea ce spune Evanghelia. Iar Evanghelia ne spune şi ne relatează lucruri care nu totdeauna sunt aşa de evidente sau aşa de uşor de acceptat şi de crezut.

Atâta timp cât este vorba de fabule sau de relatări ştiinţifico-fantastice, putem asculta relatându-ni-se lucruri dintre cele mai absurde sau neverosimile, şi nu se întâmplă nimic: ştim din start că realitatea este cu totul alta. Dar Evanghelia nu este o relatare fantastică, nu aparţine domeniului fanteziei: Evanghelia intenţionează să ne plaseze în faţa unei realităţi concrete, în faţa a ceea ce realmente a spus şi făcut Isus din Nazaret; şi uneori Isus făcea nişte lucruri care uluia pur şi simplu: lucruri “imposibile”, am spune noi, lucruri care nu se pot explica…

Aceste lucruri, noi le numim “minuni”. Dar în faţa minunilor lui Isus, din partea noastră poate exista un dublu risc.

Unul este cel al scepticismului şi al necredinţei din principiu. Se spune (sau se gândeşte numai): “Toate-s poveşti, nu se poate!”. Şi, în felul acesta discursul este frânt, nu ne mai lăsăm provocaţi şi interpelaţi de Evanghelie: rămânem închişi, impermeabili la orice ipoteză care trece dincolo de schemele noastre dobândite. Dar, în definitiv oare suntem chiar aşa de siguri că este “posibil” numai ceea ce spunem noi, sau ceea ce noi putem face sau înţelege?

Un alt risc este acela de a crede cu prea mare grabă în minuni, oprindu-ne însă la suprafaţa lucrurilor, la gustul miraculosului, fără a ne întreba – încă o dată – despre sensul a ceea ce s-a întâmplat, fără a ne lăsa provocaţi de semnificaţia faptelor pe care le relatează Evanghelia.

În schimb, tocmai aceasta trebuie s-o facem. De exemplu episodul înmulţirii pâinilor, este un fel de “icoană narativă”, sau, dacă vrem, o relatare-simbol, care este plină de multe semnificaţii. Faptul minunat, miraculos nu este scop în sine însuşi. Isus nu săvârşeşte niciodată minuni numai pentru a se face văzut că are puteri extraordinare. Minunile sale sunt totdeauna intervenţii în favoarea oamenilor, totdeauna sunt pentru a face bine cuiva.

Înmulţirea pâinilor este o manifestare concretă a acelei “compătimiri”, a acelei solidarităţi şi griji din partea lui Isus faţă de oameni, atitudine care caracterizează întreaga lui existenţă, şi care tindea totdeauna “să iasă în întâmpinarea” diferitelor forme de necesităţi şi suferinţi umane.

Dar relatarea lui Matei conţine implicit şi alte “mesaje” referitoare la figura lui Isus:

B Pe fundalul episodului biblic din 2 Regi 4,42-44 (Elizeu înmulţeşte douăzeci de pâini de orz pentru a da de mâncare mulţimii), Isus este prezentat ca un profet mai mare decât Elizeu.

B Pe fundalul parcursului vechiului popor al lui Israel din pustiu, Isus este prezentat ca noul Moise, care hrăneşte în mod extraordinar poporul “într-un loc pustiu”.

În felul acesta, transpare indirect, în relatarea evanghelistului, o angajantă interpretare teologică a întregii existenţe a lui Isus şi a acelora care-l urmează (adică creştinii): ei sunt noul popor al lui Dumnezeu, adunat de Cristos şi “săturat din belşug” cu toate bunurile care provin din harul şi bunăvoinţa lui Dumnezeu…

Euharistia este semnul cel mai concret pe care ni l-a lăsat Isus, semn al măreţiei şi gratuităţii darurilor lui Dumnezeu. Pentru că este actualizarea darului de sine însuşi, pe care Cristos l-a făcut într-un mod total prin viaţa şi moartea sa odată pentru totdeauna, dar pe care în acest sacrament a voit “să-l înmulţească” indefinit pentru toţi credincioşii: pentru ca prin împărtăşirea cu el să putem sătura acea foame şi acea sete pe care nu le poate potoli nici toate lucrurile din această lume…

pr. Anton Iştoc Ritul latin