Predici

“Cine are urechi de auzit, să audă”!

Ştim foarte bine că deseori Isus vorbea în “parabole”, adică folosind scurte istorisiri, pentru a spune ceva pe care ascultătorii trebuiau să-l ghicească şi să-l înţeleagă singuri. Era o modalitate de a învăţa care provoca pe ascultători să nu rămână pasivi, să nu stea pur şi simplu “să asculte”, dar să devină personal interesaţi în a se întreba asupra sensului lucrurilor şi cuvintelor, şi să caute activ adevărul lucrurilor…

“Cine are urechi de auzit, să audă”!

Această invitaţie valora în primul rând pentru cei care-i ascultau direct cuvintele lui Isus. Şi pentru a înţelege parabola semănătorului trebuie să ţinem cont de momentul istoric în care însuşi Isus a relatat-o. După primele entuziasme trezite de predica şi minunile sale din Galileea, Isus a început să întâlnească opoziţie, neînţelegere şi multă indiferenţă… În comparaţie cu aşteptările “triumfaliste” ale multora, misiunea lui Isus părea să se termine cu un faliment.

În schimb, prin parabola semănătorului Isus afirma că – în ciuda tuturor obstacolelor şi insucceselor – sămânţa împărăţiei lui Dumnezeu răspândită de el însuşi, cu siguranţă că va încolţi şi va aduce rod. Aşadar semnificaţia originară a parabolei apare destul de apropiată de cuvintele profetului Isaia care sunt citite în prima lectură: cuvântul lui Dumnezeu nu rămâne fără efect, aşa cum ploaia şi zăpada care cad din cer fac fecund pământul astfel încât “dă sămânţă semănătorului şi pâine de mâncat”.

Atunci când “Evanghelia după Matei” a fost scrisă în mod definitiv, trecuseră deja câţiva ani de la moartea şi învierea lui Isus. Predicarea credinţei făcuse deja ceva paşi, întâlnind la rândul său indiferenţă, opoziţie sau primire pozitivă. Parabola lui Isus a fost remeditată pe fundalul experienţei şi situaţiei pe care comunitatea o trăia în acel moment.

Astfel, în “explicarea” parabolei atenţia se mută de la semănător (Isus) şi de la certitudinea “succesului”misiunii, la diferitele dispoziţii ala acelora cărora le este adresat mesajul împărăţiei lui Dumnezeu şi prin urmare la diferitele reacţii faţă de cuvântul Evangheliei.

Un discurs care se poate aplica la multe nivele, în raportul: Evanghelie – necredinţă – indiferenţă – credinţă… Dar un discurs pe care în tot cazul fiecare dintre noi este chemat să-l aplice la el însuşi: cum am primit noi mesajul Evangheliei în viaţa noastră? Cum primim cuvântul lui Dumnezeu pe care-l ascultăm, de exemplu atunci când venim la sfânta Liturghie? Cu câtă atenţie şi cu câtă disponibilitate?

Poate că ne-am obişnuit prea mult să auzim expresii cum ar fi “cuvântul lui Dumnezeu”, “cuvântul Domnului”… Realitatea este că nu ne prea mai emoţionăm; toate acestea nu ne determină să “ne ciulim urechile”, ca şi când am auzi vorbindu-se despre ceva care ne interesează îndeaproape; sau ca şi când în sfârşit auzim glasul cuiva pe care-l iubim şi pe care-l aşteptam de mult…

Cuvântul lui Dumnezeu riscă să cadă asupra noastră ca pe un teren arid şi dur, în care nu poate încolţi; sau ca într-un ogor plin de buruieni şi spini (multe cuvinte zadarnice, multe gânduri şi preocupări chinuitoare…) unde nu mai este loc pentru ca el să poată încolţi, dezvolta şi aduce rod.

Dumnezeu a semănat în lume cuvântul său. Acest cuvânt este Isus însuşi, “Cuvântul” făcut trup: o sămânţă plină de promisiuni şi speranţe pentru întreaga omenire. Sămânţă înghiţită de pământ în Vinerea Sfântă, dar care a încolţit şi răsărit miraculos în dimineaţa Paştelui. Sămânţă zdrobită de greutatea întregului rău din lume, dar devenită rodnică, prin puterea Duhului, în toţi aceia care cred în logica iubirii.

Întrucât “adevărurile din Evanghelie sunt în potenţă, pământul sufletului oamenilor este acela care trebuie să dea rod. Şi cu cât creşte în aceştia iubirea, cu atât mai mult adevărurile Evangheliei devin mai evidente… (M. Pomilio, Il quinto evangelio)

pr. Anton Iştoc Ritul latin