Predici

“Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău,
cu toată inima, cu toată puterea ta şicu tot cugetul tău, şi pe aproapele tău
ca pe tine însuţi. Fă aşa şi vei avea
viaţă veşnică” (Lc 10,27-28).

Fiecare creştin trebuie să fie conştient de datoria ce-i revine de a corecta pe aproapele său. Dar, a avea această capacitate, nu-i lucru uşor… Este uşor să muştruluieşti, să dojeneşti, să ameninţi sau chiar să pedepseşti pe cineva, dar aceasta nu înseamnă că ne-am făcut datoria creştinească şi că l-am adus pe infractor pe calea cea bună, nu înseamnă că l-am convins de necesitatea convertirii lui interioare spre Dumnezeu…

În primul rând, fiecare creştin trebuie să aibă credinţa neclintită că Isus, prin patima, moartea şi învierea Sa, ne-a făcut fraţi: “Voi toţi sunteţi fraţi” (Mt 23,8); “Nu mai există nici iudeu, nici grec; nu mai există nici sclav, nici liber; nu mai există nici bărbat, nici femeie, căci toţi una sunteţi în Cristos Isus” (Gal 3,28).

În al doilea rând, fiecare creştin trebuie să aibă convingerea că răul cel mai mare dintre toate relele este păcatul. Acesta este cauza tuturor relelor, el a adus moartea şi pierzarea veşnică…

A-l ajuta pe aproapele din punct de vedere material, aşa cum ne-o arată parabola samariteanului milostiv, este o datorie de caritate destul de dificilă, fiindcă îţi cere să învingi prejudiciile de rasă, sociale, etice, religioase etc, ceea ce nu-i uşor; a-i oferi untdelemn şi vin pentru răni, a-l lua în spate şi a-l aşeza pe cal, măgar sau în propria maşină de lux, a-l transporta la spital, a-i plăti spitalizarea şi a-i asigura convalescenţa, nu-i uşor. Datoria ne vine din porunca lui Isus: “Mergi şi fă şi tu la fel!” (cf. Lc 10,29-37).

Datoria de a corecta defectele morale şi dogmatice ale aproapelui, de a-l vindeca din punct de vedere spiritual, este mult mai grea şi nimeni nu se poate achita de ea decât în cea mai strânsă unire cu Cristos, cu ajutorul harului său. A-l dojeni între patru ochi înseamnă a avea aceeaşi atitudine pe care Cristos, în calitate de bun Păstor, o are faţă de oaia pierdută: de a o lua în spate şi de a o duce la staul. Comportamentul lui Isus, faţă de femeia prinsă în adulter, ne este grăitor. Datoria de a mai lua alţi martori înseamnă a recunoaşte propria incapacitate, înseamnă a învinge egoismul şi de a recunoaşte în aproapele pe unul sau pe altul superior sieşi; ceea ce este şi mai greu. A-l aduce în faţa autorităţii bisericeşti înseamnă a admite a recunoaşte autoritatea instituită de Cristos spre a lega şi dezlega, şi faţă de care tu însuţi nu trebuie să ai nici o datorie, adică să ni ţi se poată reproşa nimic şi să poţi fi calificat cu numele de “sfânt”, aşa cum se numeau creştinii din Biserica primară: “sfinţii din Roma” (Rom 1,7), “sfinţii toată Ahaia” (2Cor 1,1), “sfinţii din Efes” (Ef 1,1) etc; de a fi perseverent în ascultarea cuvântului şi la Frângerea Pâinii, de a exercita în mod conştient preoţia comună, conform cu îndemnul apostolului Petru: “Zidiţi-vă voi înşivă ca pietre vii ale casei spirituale, să deveniţi o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos” (1Pt 2,5); prezenţa individuală la scaunul de spovadă, pe lângă faptul că este o convertire la Dumnezeu, este întotdeauna şi o reconciliere cu fraţii, este o chemare la biserică a celor rătăciţi, este sacramentul în care fiecare comunitate creştină reface, sub acţiunea lui Cristos, unitatea care a fost frântă de păcat. Trebuie să redescoperim semnificaţia comunitară a păcatului şi apoi pe cea a pocăinţei. O comunitate de iubire dintre oameni este întotdeauna o comunitate de reconciliere şi de corijare fraternă. Nici o comunitate nu-i perfectă, ci ea tinde mereu spre perfecţiune. De aceea nici o comunitate nu are dreptul să-l trateze “de sus” pe cel greşitor, ci să-l încurajeze spre a se încadra în efortul comun de a cuceri perfecţiunea. A-l avea pe cel încăpăţinat în greşeală ca pe un păgân şi publican înseamnă a avea culmea perfecţiunii, asemănarea totală cu Cristos, care n-a venit să caute pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, a venit să-şi dea viaţa pentru vameşi, publicani, desfrânate, pentru păgâni… ca toţi să ajungă la mântuire.

Deşi la prima vedere s-ar părea că Isus pune Bisericii drept normă o regulă sinagogală, sinagoga fiind o adunare din care era exclus orice evreu care nu ar fi acceptat iudaismul ca unic mijloc de mântuire şi cei care ar fi gândit altfel erau consideraţi păgâni şi publicani, vrednici de dispreţ. În realitate Mântuitorul arată că norma Bisericii faţă de cei consideraţi răi – păgâni şi publicani – trebuie să fie norma supremă a iubirii: jertfa de sine. Isus nici într-un caz n-a pus ca normă dispreţul faţă de greşitori, pe care i-a considerat întotdeauna, nu ca delincvenţi, ci ca bolnavi (cf. Mt 9,12).

După această problemă legată de corectarea fraternă, Isus pune problema rugăciunii comune, făcute într-un loc destinat cultului, acolo unde se adună doi sau trei în numele lui, arătând că adevărata putere a comunităţii stă în rugăciune (cf. Rom 15,30; 1Tes 5,25; Col 4,3). Această putere a comunităţii în rugăciune este dedusă şi din cuvintele lui Isus: “Cereţi, căutaţi, bateţi” (Mt 7,7-11). Se înţelege că rugăciunea trebuie să poarte trăsăturile specifice pe care Cristos le-a consemnat în rugăciunea “Tatăl nostru”.

În a doua lectură (Rom 13,8-10), sfântul apostol Paul ne arată că iubirea aproapelui trebuie modelată după iubirea faţă de sine. Aceasta vrea să spună că nu-i permis să jertfim în mod iraţional “eu” -ul propriu pe altarul unui ipotetic “bine comun”. De atâtea ori s-a vânturat ideea, ca şi cum ar fi fost aprobată de morala creştină că: este permis să te sinucizi pentru alţii (kamikazi sau altă formă de protest). Aproapele nu este o abstracţie filozofică sau literară, ci o realitate concretă care stă în faţa mea şi care nu are întotdeauna toate calităţile vrednice de a fi iubite şi de a se jertfi cineva pentru ele. Morala creştină denunţă folosirea idealistă a cuvântului popor, cu care să se identifice un tiran, un partid politic, o minoritate care îşi arogă drepturi care nu i se cuvin.

Datoria faţă de aproapele, în concret, este ilustrată şi de prima lectură (Ez 33,7-9). După ce israeliţii au fost duşi în exil şi Ierusalimul distrus, timp în care Ieremia şi Ezechiel au tăcut şi ca şi cum însuşi Iahve ar fi asistat ca un simplu spectator la tragedia poporului său, acum Ezechiel vorbeşte, privind spre viitor, despre reconstrucţie şi reînnoire spirituală, religioasă. Din acest moment Profetul va fi mai mult decât profet, va fi o santinelă pentru poporul lipsit de apărare (ziduri, cetăţi, armate), fiindcă apărarea va veni din partea lui Iahve. Primul chemat să ia seama la responsabilitatea ce-i incumbă este profetul însuşi. Trebuie să spună “da” sau “nu” în mod conştient la cuvântul pe care îl va auzi din partea celui Preaînalt. În misiunea sa el trebuie să se îndrepte atât spre cei drepţi, cât şi spre cei nelegiuiţi; spre primii, ca să-i întărească, şi spre ceilalţi, ca să-i convertească.

Ezechiel şi-a înţeles rostul misiunii din datoria pe care o avea santinelele de pe înălţimile munţilor, de a avertiza apropierea sau ivirea oricărui pericol…

Datoria faţă de aproapele ne îndeamnă să privim cu mai multă atenţie asupra noastră şi nu asupra greşelilor altora. Fii corect şi vei face corect pe altul, fiindcă Exempla trahunt, verba movent – “Exemplele atrag, cuvintele doar mişcă”.

Grăitor ne este exemplul celor doi frăţiori care s-au dus să viziteze un parc de distracţii şi la intrare, cel mai mare şi-a scrântit piciorul şi a început să plângă, nu numai de durere, dar şi pentru faptul că nu mai avea cum să vadă minunăţiile de acolo. Atunci cel mai mic l-a luat în cârcă pe frăţiorul mai mare şi, transpirând, suflând din greu, îl ducea prin faţa exponatelor… Când alţi vizitatori îl compătimeau pentru efortul depus, el le spunea cu un zâmbet nevinovat: “Nu e greu, e fratele meu”.

O, dacă am înţelege şi noi că în Cristos orice om rănit de păcat este fratele nostru şi că datoria noastră este de a-l lua în spate spre a-i da posibilitatea să vadă minunile Domnului!

pr. Anton Dancă Ritul latin