Predici

Diavolul i-a sedus pe protopărinţii noştri Adam şi Eva vrăjindu-i că vor fi ca Dumnezeu (cf. Gen 3,1-6).

Din cauza păcatului şi a urmărilor lui, slujirea lui Dumnezeu este legată de lupte, renunţări, mortificaţii şi de multe greutăţi.

Ca să-l aducă pe omul păcătos la calea dreptăţii – slujirea lui Dumnezeu – Creatorul însuşi umblă cu “vraja”. Liturgia cuvântului de azi ne oferă un exemplu grăitor în acest sens (Ier 20,7-9). Ieremia, chemat de Dumnezeu să-i fie profet, ales şi trimis să-i vestească cuvântul, se simte onorat şi acceptă misiunea. Numai că, din cauza cuvântului divin, se simte persecutat fără încetare, devenind “obiect de dispreţ şi de hulă în fiecare zi” (v. 8). Copleşit de suferinţă, profetul Domnului se plânge: “M-ai sedus – m-ai vrăjit – şi eu m-am lăsat sedus”. Acum ar vrea să renunţe, copleşit de atâtea necazuri, dar simte că nu se mai poate, fiindcă “în inima mea era ca un foc arzător, care mi-a pătruns până în măduva oaselor; mă sforţam să-l sting şi nu reuşeam”. Acest foc misterios, semn al iubirii lui Dumnezeu, care îl cucerise, mai bine zis vrăjise, este cel al carismei profetice, care îl sileşte, contrar oricărei înclinaţii naturale din el, de a persevera în misiunea dificilă…

Omul este sedus când este lipsit de maturitate… Părinţii vrăjesc pe copiii lor, spre a fi cuminţi sau spre a-şi învăţa lecţiile, cu bombonele etc. Omul lipsit de maturitate în credinţă este vrăjit de minuni, de făgăduinţe mari… Petru a fost sedus de cheile împărăţiei cerurilor şi crede că este deja capabil de a-i da sfaturi lui Isus; el reacţionează imediat… Cum se poate ca Mesia, Fiul Dumnezeului celui viu, să fie persecutat şi dat morţii? Petru, de fapt, nu face altceva decât să exprime mentalitatea oamenilor din toate timpurile: Dacă faci bine, de ce să suferi? După logica omenească se cuvine ca acela care face mai mult bine să fie din ce în ce mai mare şi să păşească biruitor din victorie în victorie. Dar nu aceasta este şi logica divină, nu este gândul lui Isus, care afirmă că “trebuie să sufere”, fiindcă aşa i-a rânduit Tatăl misiunea de a-i răscumpăra pe oameni din păcat. Este mult mai uşor să recunoşti în Isus pe Fiul lui Dumnezeu, decât să accepţi ideea de a-l vedea murind ca un răufăcător… Pe tinerii chemaţi la preoţie îi vrăjeşte cu demnitatea sacerdotală: ce frumos este să-i înveţi pe alţii, să celebrezi sfânta Liturghie în ornate strălucitoare, să te salute lumea şi să-ţi spună părinte etc. Pe tinerii din lume îi seduce cu frumuseţea miresei, pe tinere le vrăjeşte cu statura şi forţa mirelui, ca să-i ducă la căsătorie, fără să ţină cont de crucea care se ascunde sub vrajă. Matură în credinţă, o singură fiinţă nu s-a lăsat sedusă de vraja divină, deşi Dumnezeu i-a trimis un sol ceresc, pe arhanghelul Gabriel; deşi acesta o asigură că, dacă acceptă să fie mamă, fiul pe care îl va naşte se va numi Fiul lui Dumnezeu şi va sta pe tronul lui David, împărăţia lui nu va avea sfârşit şi în felul acesta ea va rămâne în veci fecioară, mamă şi regină (cf. Lc 1,26-38). Maria nu se lasă vrăjită, ea înţelege că sub această vrajă stă crucea şi, deşi acceptă toate, ea alege crucea zicând: “Iată, roaba Domnului”.

În măsura în care omul este fără de păcat, matur în credinţă, în acea măsură înţelege planul divin: sensul vieţii şi al morţii, sensul bucuriei şi al durerii, sensul iubirii divine din tot ce există şi acceptă acest plan vrăjit de măreţia lui Dumnezeu însuşi şi nu de cele contingente, care pot fi sau nu.

Isus, “începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12,2), vrea ca omul să nu se mai bazeze pe seducerile Tatălui, ci să accepte realitatea crudă, aşa cum este ea cuprinsă în planul său secret, de aceea “le-a spus deschis” că merge la Ierusalim pentru a îmbrăţişa Crucea, moartea, batjocura, fiindcă numai şa se poate ajunge la înviere, singura realitate dătătoare de fericire veşnică: “Trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi aşa să intre în slava sa” (Lc 24,26).

Cine se scandalizează de crucea lui Isus, se scandalizează de Isus însuşi, se scandalizează de propria cruce. Cine îl urmează pe Cristos, trebuie să accepte nu numai crucea lui Isus, ci şi propria cruce. Spre a-i face pe ucenici să înţeleagă că ar fi o iluzie pentru ei dacă s-ar gândi că pot să-l urmeze fără să poarte crucea împreună cu el: “Dacă cineva vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” După păcat, aceasta este singura cale de mântuire pentru unul fiecare şi pentru întreaga omenire. Petru este respins cu asprime: “Pleacă din faţa mea, satano, fiindcă nu cugeţi ceea ce vrea Dumnezeu, ci ceea ce vor oamenii”. Cutremurător contrast între aceste cuvinte şi cele pe care apostolul Petru le auzise la Cezarea, când a dat mărturia minunată despre mesianismul şi divinitatea lui Isus. Acolo: “Fericit eşti tu” şi i-a promis primatul asupra bisericii: “Îţi voi da cheile împărăţiei”, aici trebuie să audă o dojană şi o respingere deosebit de dură: “Plecă, satano!”. Duritatea din cuvintele lui Isus constituie desfacerea vrăjii: trebuinţa suferinţei ca dovadă a iubirii. Nu ne putem despărţi de noi înşine, de vraja satanei de a fi ca Dumnezeu doar prin mâncarea fructului paradisiac, ci se cere violenţă. Cuvintele lui Isus, spuse lui Petru cu duritate, trebuie să ni le spunem nouă înşine cu aceeaşi seriozitate cristică ori de câte ori egoismul ne îmbie spre comoditate pe calea mântuirii.

“Vă îndemn, aşadar, fraţilor, pentru dragostea lui Dumnezeu – scrie sfântul Paul romanilor, dar şi nouă – să-i oferiţi fiinţa voastră ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu” (Lectura a II-a: Rom 12,1). Creştinul adevărat nu este acela care îşi duce crucea silit, ci acela care o acceptă de bună voie, cu iubire, spre a face din sine însuşi o “jertfă vie şi sfântă” în unire cu cea a lui Cristos, spre slava lui Dumnezeu-Tatăl şi spre mântuirea lumii. Dar acest lucru nu-i posibil fără acea schimbare profundă a mentalităţii, fără metanoia, fără convertirea profundă, revoluţionară chiar, violentă, spre a ajunge să gândim “aşa cum gândeşte Dumnezeu”, spre a fi capabili “să descoperim ceea ce vrea Dumnezeu” şi de a nu ne scandaliza în faţa suferinţelor ce se abat asupra noastră, fiindcă prin acestea Dumnezeu sădeşte în noi pomul vieţii veşnice.

Să ne însuşim rugăciunea Bisericii de la începutul sfintei Liturghii: “Dumnezeule atotputernic, de la care ne vine tot darul desăvârşit, sădeşte în inimile noastre iubire faţă de Numele tău; uneşte-ne tot mai strâns cu Tine, spre a hrăni în noi tot ceea ce este bun şi veghează cu grijă ca să păstrezi ceea ce ai sădit în noi!” Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin