Start > Ritul latin > Căldura dragostei divine

Căldura dragostei divine

11 July 2008
959 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XX-a de peste an (Anul A)

“S-a împlinit vremea, și
Împărăția lui Dumnezeu este
aproape. Pocăiți-vă, și credeți
în Evanghelie” (Mc 1,15).

Multe definiții se pot da omului, dar cea mai completă, cred, este aceasta: ființa care se roagă Creatorului său cu credință.

Ne-am afirmat această calitate de oameni, la începutul sfintei Liturghii, rugându-ne Creatorului nostru: “Revarsă în inimile noastre căldura dragostei tale!”, deși știm că “Dumnezeu și-a revărsat iubirea sa în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Rom 5,5), totuși insistența este voită de Invățătorul divin (cf. Lc 21.36).

Căldura dragostei divine din lecturile duminicii de azi nu este greu de găsit, este mai greu s-o primim în inimile noastre mici, mici din cauza credinței mici și a opoziției față de inspirațiile Duhului Sfânt.

Lecția, care ne poate lărgi inima, ne-o oferă femeia cananeancă din Evanghelia zilei (Mt 15,21-28), care constă din rugăciune, post și pomană. Cananeanca se roagă cu perseverență; postește, întru cât știe să se mulțumească cu firimiturile care cad de pe masa stăpânilor; dăruiește, întru cât știe să se umilească cerșind, pentru a da alteia: sănătatea fiicei care era greu chinuită de diavol.

Căldura dragostei divine din Evanghelie.

Isus inaugurează timpurile din urmă (cf. Mc 1,15). De la el se aștepta să deschidă larg și fără întârziere porțile unui universalism fără limite, așa cum fusese prezis: “templul meu se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Lectura I). Indubitabil: Templul lui Dumnezeu este Isus Cristos în care a ascuns toate comorile înțelepciunii și ale științei (cf. Col 2,3). Dar, din contra, cuvintele și comportamentul lui sunt contrastante: nu iese din hotarele Palestinei ca să predice și să facă minuni: “Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”, “Nu-i bine să iei pâinea fiilor și s-o arunci cățeilor” (Evanghelia). Apostolilor, pe care îi trimite în misiunea, le recomandă: “Să nu mergeți la păgâni!” (Mt 10,5). “Să mergeți mai degrabă la oile pierdute” (Mt 10,6).

Dar, pe lângă aceste aspecte parcă atât de exclusiviste ale lui Isus, se mai află o altă serie de texte care exprimă admirația sa față de acei străini care cred în el, cum sunt: centurionul din Cafarnaum (Mt 8,10), leprosul din Samaria (Lc 17) și femeia cananeancă, despre care ne vorbește Evanghelia de azi. Aceștia sunt ca o prevestire a unei mulțimi de popoare care vor primi cale liberă de intrare în Templul care are toate comorile înțelepciunii și ale științei, după ce se vor fi confruntat cu necredința poporului ales, și chiar a ucenicilor săi, a căror corifeu este Petru și totuși, am auzit în duminica trecută dojana lui Isus: “Om de puțină credință… “, pe când în fața cananencei exclamă: “Într-adevăr, femeie, mare este credința ta”. Astfel ne dăm seama că ne aflăm în fața unui principiu general izvorât din iubire: cei care nu sunt iudei au aceleași privilegii pe care iudeii cred că le posedă în exclusivitate. Principiul va servi la stabilirea condiției de apartenență la noul popor al lui Dumnezeu: credința. Cananeanca se adresează lui Isus cu același titlu mesianic, care îi va fi dat în viitor, de “Rege al lui Israel”: “Fiul lui David”; iar cererea ei: “ai milă de mine!” este aceea care se aude mereu în Psalmi și continuă să fie atât de des folosită de creștini în cadrul cultului. Rugăciunea pornește dintr-o convingere profundă că Dumnezeu – în acest caz Isus – poate face ceea ce îi cere, deoarece el însuși dorește nimicirea celui rău și fericirea făpturilor sale. Lupta, pe care această femeie o duce cu Isus, care o respinge de mai multe ori, este drept model: este conformă total cu ceea ce Isus însuși a recomandat: “Cereți, căutați, bateți!”. Acest lucru îl definește cu adevărat pe om: perseverența în rugăciune. După cum spunea și sfântul Grigore cel Mare: “Puterea lăuntrică a unei fapte bune este statornicia”. Cananeanca a obținut ceea ce a voit, fiindcă s-a menținut în această luptă pe caracteristica esențială a celui care se roagă: smerenia izvorâtă din cunoașterea propriei sărăcii. Ea a avut înaintea ochilor cuvântul iubirii divine: “Veți primi, veți găsi, vi se va deschide” (Mt 7,7). Urmașă demnă a cananencei este sfânta Monica, căreia soțul Patriciu i-a spus de pe patul de moarte: “Monica, tu nu ești un om, tu ești un înger” și fiul ei, Augustin, va spune: “mama m-a născut de două ori: o dată pentru acest pământ și a doua oară pentru Cer”, prin perseverența ei în rugăciune.

Căldura dragostei divine (Lectura a II-a: Rom 11,13-15.29-32).

Sfântul apostol Paul intenționa să convingă pe romani că nici alegerea unui popor nu se extinde benefic și nici reprobarea altui popor nu se extinde fatal asupra tuturor celor care fac parte din acel popor. Dumnezeu iubește universal prin particular.

Pe de altă parte, pedagogia divină se vede cu claritate: când cineva crede că are și este mulțumit cu ceea ce are, Dumnezeu îi arată că nu este suficient și n-are de ce să se mulțumească, fiindcă omul, creat de Dumnezeul cel nemărginit și infinit, poartă și trebuie să fie conștient de necesitatea de a-l căuta continuu pe cel infinit cu disponibilitate infinită de a intra în fericirea lui infinită.

Sfântul Paul are toată convingerea în iubirea lui Dumnezeu, care a făcut ca reprobarea Israelului să fie spre învățătura păgânilor, spre mântuirea lor, dar lecția are intenția și de a stimula invidia sfântă a Israelului. Când acesta se va trezi din amorțeala auto-suficienței sale și își va da seama de iubirea pe care Dumnezeu i-o poartă și-i vrea binele veșnic, chiar și atunci când îl pedepsește, revenirea lui la credință va fi ca o înviere din morți, adică motiv de bucurie pentru întreaga făptură, întreaga natură, “așteptarea zidirii este așteptarea dezvăluirii fiilor lui Dumnezeu, căci zidirea a fost supusă deșărtăciunii nu de voia ei, ci din voința Aceluia care a supus-o, cu speranța că va fi și ea eliberată de sclavia stricăciunii, să aibă parte de libertatea plină de mărire a copiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,19-21), știut fiind că: “Pe cine îl iubește Dumnezeu, îl bate cu varga”. Dacă întreaga zidire va fi eliberată, cu atât mai mult va fi eliberat Israelul de sclavia stricăciunii.

Căldura dragostei divine (Lectura I: Is 56,1.6-7).

După exil (spre sfârșitul sec. al V-lea a.C.), când începea un timp în care naționalismul polariza tot mai mult viața multor iudei și devenea tot mai exclusivist (cf. Ezd 4,1-3; Neh 13,3), acest text profetic, împreună cu cărțile Rut și Iona, afirmă cum chiar eunucii și străinii pot aparține poporului Alianței, cu condiția să țină legea. Credința este aceea care deosebește adevăratul popor al lui Dumnezeu de altele și nu rasa. Cuvântul profetic insistă, deci asupra unei observări, nu legaliste, ci spirituale și interioare: de a-l iubi pe Domnul (v. 6; Ier 2,2; Oz 3,1). Aceasta este dreptatea pe care o vrea și o caută Domnul: iubirea. Practica iudaică împământenise ideea că dreptatea stă în împlinirea voinței lui Dumnezeu până în ultimele amănunte ale legii – până la observarea riguroasă a repausului sabatic, a circumciziunii, excluderea contactului cu păgânii, îndepărtarea eunucilor de la cult etc – ca fiind semne externe ale fidelității adevărate față de Iahve. Acest aspect ducea la scăderea credinței, fiindcă externul prima față de intern, ceea ce constituia un fel de izvor al fariseismului, pe care Cristos îl va combate cu toată vigoarea.

Orice om, fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, prin Cristos, Templul sfânt al Tatălui, în care își află comorile și toată bucuria (cf. Mt 3,17)), devine un templu al Duhului Sfânt, casă de rugăciune în intimitatea sufletului cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Fericit este acela care citește pe fruntea fiecărui om întâlnit, chiar numai pentru o clipă în viață, aceste cuvinte: Casă de rugăciune sau Templul Duhului Sfânt. Dacă trupul omului, construit de mâna lui Dumnezeu nu-l respinge pe om de la intimitate cu Creatorul, cum ar putea un templu de piatră să-l respingă pe cel care vrea să intre și să-i aducă închinare lui Dumnezeu?

Casa de rugăciune – templul, biserica – are menirea să ne adune pentru a ne da conștiința iubirii ce ne leagă de Dumnezeu, de semeni și de noi înșine ca temple al Duhului Sfânt.

Deci, Revarsă, Doamne, în casa ta căldura dumnezeiască a iubirii!

Ritul latin