Start > Ritul latin > Adevărata față a lui Dumnezeu

Adevărata față a lui Dumnezeu

11 July 2008
929 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XIX-a de peste an (Anul A)

Rugăciunea de la începutul Liturghiei ne dezvăluie intenția Bisericii cuprinsă în lecturi; ea se adresează celui din cer: “Dumnezeule atotputernic și veșnic, tu care ne-ai dat privilegiul să te numim tată, fă să crească în noi spiritul fiilor adoptivi, ca să putem intra în moștenirea pe care ne-ai promis-o”.

Dumnezeu ne-a dat privilegiul de a-l numi Tată. Ne-o spune clar Sfânta Scriptură: am fost botezați în numele Tatălui (cf. Mt 28,19) și el însuși l-a trimis pe Duhul Sfânt în inimile noastre, ca să-i putem spune Tată (cf. Rom 8,15; Gal 4,6). Privilegiul este inefabil…

Conștienți de măreția privilegiului, pe de o parte, și de micimea, slăbiciunea și păcătoșenia noastră, pe de altă parte, îl rugăm să mărească în noi spiritul fiilor adoptivi: iubirea plină de recunoștință.

Abia am făcut-o și putem spune că rugăciunea ne-a fost ascultată, fiindcă, iată, Duhul Sfânt ne oferă mijloacele prin care avem posibilitatea să ne arătăm fii adoptivi, atât prin ascultarea cuvântului, spre a vedea fața lui Dumnezeu așa cum este: Tată adevărat și nu vitreg și apoi prin primirea sfintei Împărtășanii, prin care devenim “părtași ai naturii divine” (2Pt 1,4).

Numai că rugăciunea noastră se aseamănă mult cu cea a lui Petru, care, văzându-l pe Isus venind pe valurile mării, îi spune: “Doamne, dacă tu ești, poruncește-mi să vin la tine pe mare!”. Rugăciunea a început-o cu un act de îndoială: “… dacă tu ești”. Îndoiala și furia valurilor l-au făcut să se scufunde. Conștient că își pierde viața, se roagă cu disperare, fără îndoială: “Doamne, salvează-mă!” Și a fost salvat. Deseori și noi cerem și nu primim… Și ne scufundăm și mai mult în necazurile noastre, fiindcă începem rugăciunea cu un act de îndoială în credință: Dacă tu ești Tată… Ca și credința lui Petru, așa este și a noastră, căutăm sprijin mai mult în minune decât în cuvântul lui Isus: am vrea să umblăm pe deasupra valurilor necazurilor din lume. Credința imperfectă – “om de puțină credință” – este tocmai ceea ce se acceptă drept urmare a ceva extraordinar și miraculos… Dubiul, îndoiala, echivalează cu lipsa de credință, cu lipsa de încredere în cuvântul lui Dumnezeu sau al lui Isus. Îndoiala din rugăciunea lui Petru s-a mărit din cauza fricii în fața furtunii. Atitudinea lui Petru este cu adevărat ca un punct de referință: în el este personificată și simbolizată orice mișcare spre Isus, o mișcare ce nu-i lipsită de dubiu (cf. Mt 28,1; Rom 14,1.23), deoarece împreună cu certitudinea și siguranța absolută pe care o asigură cuvântul lui Dumnezeu, mai există și riscul ieșirii din sine, din siguranța eului, și avântul spre necunoscut. Numai o credință perfectă, ca cea a lui Avram – care a ieșit din patria sa și s-a îndreptat spre necunoscut, încrezându-se numai în cuvântul lui Dumnezeu – învinge riscul omenesc prin siguranța divină. Riscul credinței stă tocmai în faptul că ne cere să ne tăiem craca de sub picioare, ca apoi, suspendați în gol, să strigăm: “Doamne, salvează-ne!”, convinși de ceea ce poate realiza numele său de Mântuitor.

“Încăpătorul și desăvârșitorul credinței” noastre este Cristos (Evr 12,2). El umblă pe valuri ca om, fiindcă știa să se retragă și să se roage timp îndelungat în prezența Tatălui, aducându-i mulțumiri…

Evanghelia de azi ni-l prezintă pe Isus ca Domn al mării și are strânsă legătură cu cea din duminica trecută: înmulțirea pâinilor, în care Isus a voit să fie recunoscut de lume ca Mesia. Umblând pe mare, Isus se descoperă ucenicilor săi ca Domn al mării și din care ei deduc adevărul de credință: Isus este Fiul lui Dumnezeu, adică adevărata Față a Tatălui. Se face un pas important în credință: de la acceptarea lui Mesia, la proclamarea Fiului lui Dumnezeu.

Umblând pe valuri și potolind furtuna, putem spune că Isus a învins puterea și împărăția răului, simbolizată de acestea și în realitate, înseamnă a recunoaște dimensiunile cosmice ale operei lui Cristos. Înainte de el, solidaritatea în păcat cuprindea întreaga creație. Isus rupe această legătură malefică. Victoria credinței desăvârșite dintr-un creștin, prin urmare, nu-i numai o victorie asupra sa însuși și asupra celui rău, ci are și o rezonanță cosmică. Creștinul învinge în mod real lumea, când îi domină elementele, după cum Cristos și prin el și Petru au dominat marea. Misiunea creștinului constă în a se scutura de stăpânirea celui rău pe orice tărâm s-ar manifesta.

Dacă știm să ne rugăm, vom descoperi că fața lui Dumnezeu nu-i furtună, cutremur de pământ, foc și pară, ca fața unui tată vitreg, ci adiere, mângâiere, liniște, sărut, pace… Adevărata față a lui Dumnezeu este Isus, care s-a îngrijit de poporul său ca un Bun Păstor (cf. In 10,11 ș.u.). În zilele noastre, Dumnezeu nu ne mai vorbește atât prin intermediul naturii și al fenomenelor cosmice, ci mai ales prin “semnele timpului” care ne revelează voința sa, prin semnul privilegiat al lui Dumnezeu din lume: omul, creat după chipul și asemănarea lui: “Cine pe voi vă ascultă, pe mine mă ascultă” (Lc 10,16), ne descoperă prezența ființei sale în istorie, în aspirațiile sale profunde prin care “omul depășește infinit omul” (Pascal). “Deoarece totul a fost creat în Cristos, prin Cristos, pentru Cristos, orice formă de adevăr, de frumusețe, de bunătate, de dinamism, care se află în lucruri și în întreg universul, în cele rânduite de oameni, în științe, în arte, în toate realitățile pământești și în particular în om și în istorie, toate acestea sunt semnul și calea pentru a vesti misterul lui Cristos” (RdC 118). “Acesta este Fiul meu iubit în care îmi găsesc toată bucuria. Pe el să-l ascultați!” (Mt 17,5).

Fața lui Cristos trece din strălucirea Taborului pe chipul omului sfânt. Iată-l pe apostolul Paul (Lectura a II-a: Rom 9,1-5) ca un adevărat tată pentru poporul israelit. El merge până acolo că dorește să fie el însuși anatemă, adică “separat de Cristos în folosul fraților săi, a consangvinilor săi după trup”. Ce vrea să ne spună?. Cuvântul grecesc “anatemă” este tradus de Septuaginta prin ebraicul “heren”, adică un lucru oferit lui Dumnezeu, fie în totală slujire a lui (cf. Lev 27,28), fie pentru distrugerea lucrului în sine (cf. Deut 7,26; Ios 6,17). Mai târziu a ajuns să se confunde cu conceptul de “blestem” (cf. Zah 14,11). În Noul Testament este echivalent cu “katara“, adică blestem (cf. Fap 23,12; 1Cor 12,3;16,22; Gal 1,8-9). Se pare că sfântul Paul dorește să-și ia asupra sa procesul “răscumpărării prin intermediul întrupării “, așa cum “Cristos ne-a eliberat de sub blestemul legii, devenind el însuși blestem” (Gal 3,13). Din cauză că poporul său, Israelul, a căzut în anatemă, fiindcă l-a respins pe Cristos, Paul vrea să devină el însuși, independent de Cristos dar asemenea lui Cristos, anatemă spre a-l aduce pe Israel la Cristos.

Fața Tatălui ceresc o descoperim și din teofania lui Ilie (Lectura I: 1Reg 19,9a. 11-13).

Iahve nu s-a arătat în uragan, nici în cutremurul de pământ și nici în focul incendiar, ci într-o adiere ușoară de vânt. De ce? Unii autori interpretează faptul ca pe un act de gingășie și de blândețe, ca Ilie să înțeleagă necesitatea schimbării metodei sale drastice, de a cere foc din cer spre a nimici pe dușmani, așa cum a făcut pe muntele Carmel (cf. 1Reg 18,20-46), fiindcă tot aici, pe muntele Horeb, Dumnezeu se descoperise și lui Moise și acesta îl proclamase: “Iahve, Iahve, Dumnezeu milostiv și îngăduitor, încet la mânie și bogat în har și plin de fidelitate” (Ex 34,6). Cunoscut este faptul că Moise era omul cel mai blând de pe fața pământului (cf. Num 12,3) și Ilie este chemat să fie asemenea lui. De fapt, îndată după ce Domnul i-a vorbit din adierea vântului, i-a dat porunca de a-l unge rege pe Iehu și pe Elizeu ca profet în locul său. Ilie ca focul este chemat să devină profetul ca untdelemnul mângâietor. Mai mult, adierea vântișorului, în opoziție cu furtuna, cutremurul și cu focul, pare să indice mai ales suavitatea cu care Dumnezeu conduce cursul evenimentelor istoriei. Liturgia ebraică avea o predilecție pentru spectacole uluitoare și extraordinare ale prezenței divine (cf. Ps 18,12; 68,8; Jud 5,4-5; Hab 3,3 ș.u.). Poporul și păstorii apreciau acest tip de teofanie și, prin urmare, cereau lui Dumnezeu să-și arate în chip cât mai spectaculos prezența sa. Pedagogia lui Dumnezeu se vădește prin răbdare, blândețe, mângâiere. Și totuși, uneori, Dumnezeu ne vorbește prin furtună, cutremur, foc și orice catastrofă naturală. De fapt, nu ne vorbește, ci ne strigă cu disperare, ca o mamă care își strigă copilul pe care îl vede alergând spre prăpastie.

Experiența lui Ilie ne face să mai înțelegem încă un lucru important: pe Dumnezeu nu trebuie să-l căutăm acolo unde nu este, adică în elementele și fenomenele naturale: uragan, cutremur de pământ, fulgere și tunete, în care atât de ușor îl puneau păgânii și religiile naturale; nu-i nici chiar în foc, unde și-l imagina tradiția iahvistă (Ex 19,18). Dumnezeu nu se lasă încătușat de nici unul dintre elementele pe care le-a creat. Experiența lui Ilie este, în chip special, importantă pentru credința trăită de lume în zilele noastre. În măsura în care știința a laicizat (desacralizat) natura, cosmosul, a adus un avantaj idee de Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu este prizonierul categoriilor umane și nicidecum conținut și întâlnit în fenomenele naturii. El este în mod absolut un altul.

Furtuna, cutremurul și focul este omul și păcatul său. Omul trebuie să învețe să acționeze în istorie ca Dumnezeu: să ofere orice ca pe o ungere sufletească. Isus oferă o liniște mare pe mare și sfântul Paul vrea s-o ofere, prin propria jertfă, tuturor conaționalilor săi care au stârnit furtuna Calvarului…

Noi să ne rugăm, fără îndoială în credință: Ne-ai dat, Doamne, privilegiul de a fi creștini, fiii tăi adoptivi; fă să crească în noi spiritul lui Cristos, ca să arătăm oamenilor și întregului univers adevărata ta Față!

Ritul latin