Predici

Pâinea reînnoieşte trupul; harul reînnoieşte sufletul. Omul, creat din trup şi suflet, are trebuinţă de ambele: pâine şi har. Pentru aceasta Biserica îşi deschide celebrarea euharistică de azi cu o rugă înălţată către Domnul de a reînnoi şi păstra în noi harul său, ca să-i fim plăcuţi mereu. Însă, după cum ne-a demonstrat-o Cristos, că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care ne vine din gura lui Dumnezeu (cf. Mt 4,4; Lc 4,4; Deut 8,3), pâinea trebuie să fie în slujba harului, aşa cum trupul trebuie să fie în slujba sufletului, spre a fi mereu plăcuţi Domnului.

Isus, în Evanghelia de azi (Mt 14,13-21), foloseşte pâinea ca semn al adevărului cuprins în mesajul mântuirii, hrănindu-ne credinţa cu convingerea împlinirilor mesianice.

Cărţile Regilor din Vechiul Testament ne relatează fapte asemănătoare: pâinea şi făina s-au înmulţit pe vremea profeţilor: Ilie (1Reg 17,9-16) şi Elizeu, graţie cuvântului lui Iahve: “Vor mânca şi le va prisosi” (2Reg 4,43). Printre bunurile mesianice figura şi speranţa unei pâini miraculoase, care va ostoi foamea poporului ca pe timpul lui Moise. La acest lucru face aluzie Evanghelia când spune: “Nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl meu vă dă pâinea cerească” (In 6,23). Mesia trebuia să satisfacă toate cerinţele umane: vindecările de boli, de ignoranţă, înlăturarea păcatului, dominarea naturii etc, minuni care să-l prezinte pe Isus ca Domn, dar necesitatea stringentă a fiecărei fiinţe este asigurarea existenţei, a hranei, faţă de care Domnul nu poate rămâne nepăsător. Suveranitatea lui trebuie, prin urmare, să se extindă şi asupra foamei, cunoscându-se atât de bine efortul omenesc pentru a o potoli, conform planului stabilit de Providenţa divină.

Pe de altă parte, Evangheliile au dat o atenţie deosebită ospeţelor la care a participat Isus şi relatările lor sunt cu o încărcătură teologică deosebită. Aceste ospeţe sunt semnul pâinii nemuritoare, a pâinii vii care dă viaţă; pâinea obişnuită se transformă în semnul pâinii euharistice. Referirea la această pâine nu putea să nu fie clară în textul de azi. Aşa, de exemplu, gestul lui Isus care “a luat pâinea, a ridicat ochii spre cer şi aducând mulţumiri, a frânt-o”, este, practic, acelaşi cu gestul de la instituirea Euharistiei (cf. Mt 26,26-28). Intenţia evanghelistului Matei este clară: pâinea înmulţită trebuie să ne amintească de pâinea euharistizată şi Isus este “pâinea coborâtă din cer” cu menirea de a satisface dorinţele legitime – trupeşti şi sufleteşti – ale omului.

Tot în legătură cu conţinutul teologic, evanghelistul Matei ne vorbeşte despre retragerea lui Isus într-un loc pustiu pentru prima dată, cu un sens de cult. Isus iese din acest loc pentru a vindeca bolnavi şi pentru a hrăni poporul în chip miraculos, după care se retrage din nou în singurătate spre a se ruga (14,23). Oare nu ne oferă el o aluzie la marele preot iudeu care ieşea din taină, din Sfânta Sfintelor, ca să binecuvânteze poporul? (cf. Lev 16). Fără îndoială, Isus este prezentat aici ca mare preot al noii alianţe care binecuvântează şi hrăneşte pe poporul său.

Însăşi culegerea firimiturilor în douăsprezece coşuri, în afară de faptul că arată un semn al abundenţei mesianice, ne oferă imaginea grijii pe care trebuie s-o avem faţă de fragmentele euharistice, care, păstrate vor vorbi de la sine despre o prezenţă divină în mijlocul celor care cred în cuvântul vieţii şi să facă parte dintr-un tot: aceeaşi minune.. Astfel, în tradiţia siro-orientală este dezvoltat ritul drojdiei sacre. De la o Liturghie va fi păstrată o fărâmă din pâinea euharistică pentru Liturghia următoare ca drojdie. Legenda povesteşte că sfântul Ioan ar fi păstrat o bucăţică din pâinea sfinţită de Isus la ultima cină şi, apoi, ar fi folosit-o, în timpul primei sale Liturghii în prezenţa Maicii Domnului. Sensul legendei şi al simbolismului sunt clare: Euharistia este sfinţirea unităţii, fie între locuri diferite, fie de-a lungul veacurilor, dar mai ales între oameni prin credinţă. Fiecare apostol este păstrătorul unui coş cu firimituri ale adevărului divin: eterna prezenţă a lui Cristos alături de comesenii săi (cf. Tomás Spidlík, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, p. 151). Adevărul total este Cristos; noi îl avem parţial prin cunoaşterea limitată de raţiune.

Isus a săturat oamenii care erau înfometaţi. Acest fapt ne arată că Împărăţia lui Dumnezeu, despre care Cristos declară că a sosit (cf. Lc 17,21), nu este din această lume (cf. In 18,36), dar este în strânsă legătură cu aceasta. Mulţimea l-a urmat pe Isus spre a-i asculta cuvântul. Acum, Vestea cea Bună, pe care el o proclamă, nu se poate reduce numai la o săturare corporală. Esenţialul este altul, înmulţirea pâinilor este semnul unităţii Bisericii prin iubire. De la orice masă, iubirea poate realiza un plus care să fie oferit, fiindcă şi “căţeii se satură cu firimiturile care cad de pe masa stăpânilor”, aşa cum spunea femeia cananeancă lui Isus, cerându-i să-i vindece fiica (cf. Mt 15,21-28). Pentru fiecare creştin, participarea la banchetul euharistic trebuie să devină izvorul unei încercări de promovare umană, în care toţi şi fiecare în parte să fie recunoscuţi în demnitatea lor fundamentală de persoană în sânul unei singure şi mari familii.

Celebrarea euharistică introduce mereu, tot mai profund, pe creştini în comunitatea eclezială, comunitate de fraţi şi săraci. Pâinea care nu piere, oferta iubirii făcută săracilor, este încă destul de modestă. Cei care participă la acest banchet euharistic şi sunt întăriţi cu pâinea vieţii, trebuie să-şi reînnoiască convingerea că toţi sunt fraţi şi menirea lor este de a se smulge din lăcomia după bunurile înşelătoare şi din sclavia lor. În acelaşi timp, Euharistia face ca cel credincios să fie tot mai mult omul disponibil pentru o singură slujire: cea a lui Dumnezeu care se identifică cu slujirea tuturor oamenilor, obiect de examen la judecata din urmă: “Am fost flămând şi nu mi-aţi dat… ” sau: “… mi-aţi dat de mâncare” (cf. Mt 26)

Sfântul apostol Paul arată, în cea de-a doua lectură (Rom 8,35.37-39), că Isus n-a făcut altceva prin viaţa şi minunile sale decât să umple de slavă pe poporul său, să-i dea o nouă şi veşnică strălucire prin învierea promisă şi garantată de propria lui înviere… Conştient că nimeni şi nimic nu-i poate da omului mai mult decât i-a dat Cristos, apostolul neamurilor exclamă: “Fraţilor, cine ne va despărţi de dragostea lui Cristos?” Şi tot el răspunde: “Sunt sigur că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii şi nici principatele, nici prezentul şi nici viitorul, nici puterile, nici înălţimea şi nici adâncul, nici o altă creatură nu ne va putea despărţi vreodată de iubirea lui Dumnezeu, în Cristos, Domnul nostru”.

Avem şi noi această convingere? Cine nu o are, o poate căpăta, dar cu o singură condiţie: să împartă pâinea sa cu cel flămând. Un bătrân african îi spunea lui Zeffirelli, regizorul italian al filmului “Isus din Nazaret”: “O pâine, dacă o ai, împarte-o!.. altfel îşi ia zborul. ” “Cine îşi ia zborul? Pâinea?”, l-a întrebat Zeffirelli. “Nu, ci fericirea”, i-a răspuns bătrânul. Pâinea, care reînnoieşte şi păstrează pentru învierea, este pâinea care se frânge. Fără această credinţă creştinul îşi pierde sensul existenţei sale…

Profetul Isaia invită: “Veniţi şi mâncaţi!” (Lectura I, 55,1-39) pe toţi cei flămânzi şi însetaţi la marele banchet escatologic, care va avea loc pe vremea lui Mesia. Este suficient să ai “foame şi sete”, să simţi trebuinţa lui Dumnezeu. În rest, totul se oferă pe gratis.

În Biblie, banchetul nu-i altceva decât dovada iubirii lui Dumnezeu. Din acest motiv, în momentele cele mai importante ale istoriei, relaţiile umano-divine au fost mereu pecetluite de un banchet şi de câte o jertfă. Astfel a fost ieşirea din Egipt, alianţa de la Sinai etc, până la banchetul Noii Alianţe şi aşa cum va fi la cel escatologic… Condiţia unică, pe care se pune un accent deosebit, este de a asculta, de a da atenţie, fiindcă izvorul vieţii este cuvântul lui Dumnezeu devenit: poruncă, alianţă, hrană, om, înviere, viaţă veşnică… (cf. Messale dell’Assamblea Cristiana, Festivo şi Commento della Bibbia Liturgica)

pr. Anton Dancă Ritul latin