Predici

Intenţia primei rugăciuni de la începutul sfintei Liturghii de azi este aceea de a obţine de la Dumnezeu bogăţia harului, ca printr-o credinţă, speranţă şi iubire arzătoare să rămânem credincioşi poruncilor sale.

Ca să obţinem bogăţia harului, spre a rămâne credincioşi poruncilor şi învăţăturilor divine, trebuie să creştem în credinţă, să ne umplem de speranţă în bunurile veşnice şi să ne înflăcărăm de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Liturgia cuvântului ne ajută să realizăm aceste trei deziderate.

Evanghelia ne oferă trei parabole spre învăţătură.

Prima este parabola lanului de grâu şi a neghinei. Grâul constituie credinţa curată. Neghina constituie întunecimile care însoţesc credinţa, fiind semănată în timpul nopţii, pe întuneric. De acest întuneric profită semănătorul neghinei, diavolul. El seamănă îndoiala în credinţă prin raţiunea umană. Aşa a procedat cu Eva, zicând: “Oare este adevărat că a spus Dumnezeu să nu mâncaţi din toţi pomii grădinii?”.. “Nu veţi muri deloc. Dar Dumnezeu ştie că în ziua când veţi mânca din pomul care este în mijlocul grădinii, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen 3,1.4-5).

Stăpânul secerişului, Dumnezeu, va spune secerătorilor, îngerilor, în ziua judecăţii, ca mai întâi să smulgă neghina, adică să înlăture dubiile, întunericul, din raţiunea umană, adică să pună în lumină deplină adevărurile credinţei. Neghina, dubiile, va fi aruncată în foc. În focul iadului? Acel foc menit să ardă orice îndoială este focul iubirii: “Foc am venit să aduc pe pământ şi cât aş vrea ca acum să ardă” (Lc 12,49), este Duhul Sfânt. Orice sămânţă bună: gând, cuvânt şi faptă, fiind opera cuvântului lui Dumnezeu, nu poate fi risipită, ci adunată în hambare. Chiar faptele bune ale celor răi vor fi adunate în hambare şi vor rămâne ca hrană pentru cei aleşi din împărăţia lui Dumnezeu, spre mai marele necaz al celor ce le-au făcut şi nu se vor putea bucura de ele, ci vor arde chiar datorită faptelor rele, pe care cei buni le-au făcut în viaţă, dar s-au lepădat de ele.

“Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul acestei lumi va fi aruncat afară” (In 12,31).

Învăţătură practică: să smulgem neghina din noi, fiindcă acum este timpul secerişului. Să ardem îndoielile prin focul iubirii!

A doua parabolă este cea a seminţei de muştar. Ea pune în evidenţă speranţa mică, pe care omul o are în bunurile veşnice, deoarece nu le percepe cu simţurile. Această sămânţă creşte numai sub acţiunea cuvântului divin, care îi dă capacitatea de a produce arborele care se înalţă spre soare, spre cer, şi care devine capabil de a primi între ramurile lui păsările cerului, adică inspiraţiile Duhului Sfânt, care îşi fac locuinţă aici, cuiburi în care îşi perpetuează existenţa. Pentru aceasta ne îndeamnă Isus: “Priviţi păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi mult mai presus de ele?” (Mt 6,26).

Să primim inspiraţiile lui Isus, care ne vin pe aripile Duhului Sfânt, şi speranţa noastră nu ne va da nicicând de ruşine (cf. Fil 1,20).

A treia parabolă este cea a drojdiei.

Drojdia, pe care femeia o amestecă în trei măsuri mari de făină (cf. Lc 13,18-21) exprimă caritatea divină. Isus ne sugerează aici acţiunea Preasfintei Treimi: făina este una în natura ei, dar este luată în trei măsuri mari. Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt este frământat de aceeaşi iubire care ni se dă ca hrană, pâine cerească, hrană substanţială care ne face părtaşi ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4), adică o componentă de bază a împărăţiei lui Dumnezeu. Femeia care lucrează acest amestec de făină şi drojdie, de uman şi divin, este mama lui Isus, Maria, căreia îi spune de pe înălţimea Crucii: “Femeie, iată, fiul tău!” (In 19,26). Prin aceste cuvinte Isus o invită să facă din fiecare om un ucenic al Iubirii, asemenea sfântului Ioan.

Caritatea este adevărata drojdie care face să dospească frământătura acestei lumi. Caritatea este aceea care face comuniunea între oameni, fiindcă Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5). Când faci bine celor din jur, nu-i nevoie să spui că eşti creştin, o spune iubirea care uneşte pe oameni şi-i stabileşte în împărăţia păcii.

În cea de-a doua lectură (Rom 8,26-27), sfântul apostol Paul ne oferă învăţătura comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciunea Duhului Sfânt. Mai întâi ne arată slăbiciunea şi ignoranţa noastră: nu ştim să ne rugăm, nu ştim să cerem cele bune pentru noi. Suntem ca nişte copii care vor lucruri strălucitoare, fără valoare şi adesea periculoase, care, în loc de bine, ne pot provoca mult rău. Copilul vrea cuţitul, pe care mama nu i-l poate da, fiindcă ştie că îşi poate scoate ochii, se poate răni. Deseori cerem lui Dumnezeu şi nu primim, fiindcă cerem lucruri care ne pot face mult rău şi Dumnezeu, în iubirea sa părintească, nu ni le dă. Ispititorul se foloseşte de acest lucru şi ne strecoară îndoiala: Dumnezeu te-a uitat; nu te mai iubeşte; nu te aude şi, poate, nici nu există.

Dar când Dumnezeu ne roagă, noi îi ascultăm ruga? Duhul Sfânt se roagă în noi cu suspine negrăite. Dumnezeu se roagă lui Dumnezeu? Duhul Sfânt se roagă în noi, nouă şi pentru noi: Rămâi credincios! Nu-ţi pierde speranţa! Dumnezeu, care te-a creat, nu te poate uita. Mai degrabă îşi poate uita mama de copilul ei, pe care l-a născut, decât să te uite Dumnezeu…

Spune apostolul că acela care scrutează inimile, adică priveşte iubirea din inimile oamenilor, înţelege dorinţa Duhului Sfânt, că el mijloceşte conform cu planurile lui Dumnezeu… Avem trebuinţă de caritate, de Duhul Sfânt, pentru a scruta inimile, fiindcă ştiinţa inimii este înţelepciunea care întrece raţiunea. Avem un exemplu grăitor în judecata lui Solomon faţă de cele două mame care îşi disputau dreptul asupra unui singur copil. Când acesta a decis să fie tăiat şi fiecare să ia o jumătate din copil, mama adevărată n-a fost de acord, ci a preferat să fie dat viu celeilalte femei, pe când aceasta zicea: “Nici al meu, nici al ei, ci să fie tăiat!”. Solomon a scrutat înţelepciunea inimii şi a dat copilul mamei adevărate care voia ca el să rămână întreg şi viu (cf. 1Reg 3,16-28).

Să ascultăm de inspiraţiile Duhului Sfânt şi vom ajunge la înţelepciunea inimii!

Şi prima lectură (Înţ 12,13.16-19) ne călăuzeşte pe acelaşi drum. Iudeilor din diaspora, care trăiau în mijlocul popoarelor păgâne şi vedeau nelegiuirile acestora şi se întrebau cum de-i m ai rabdă Dumnezeu? Autorul aminteşte că Dumnezeu pedepseşte păcatul, dar o face încetul cu încetul, spre a da tuturor posibilitatea de a se converti (cf. 12,1-10; Rom 2,4;9,22). Puterea sa este, de fapt, principiul dreptăţii, adică al salvării. Nu-i nici o cinste să-ţi foloseşti forţa spre a distruge, când o poţi folosi spre a construi: Dumnezeu nu reduce la cenuşă pe cele ce sunt, spre a face o lume nouă (ceea ce ar dovedi lipsă de înţelepciune când a creat-o) ci se foloseşte de cea care este, spre a o duce la desăvârşire. În acest scop l-a trimis pe Duhul Sfânt în inimile noastre, ca să-l recunoaştem pe Dumnezeu cu toţii şi să-i spunem “Tată” (cf. Rom 8,15). Noi suntem grăbiţi şi Graba strică treaba, spune dictonul, fiindcă suntem condiţionaţi de timpul scurt al vieţii pământeşti, dar Dumnezeu este răbdător, fiindcă are veşnicia la dispoziţie.

În măsura în care vom crede mai mult, vom spera cu statornicie şi vom iubi cu mai multă înflăcărare, în acea măsură vom îndura, vom ierta şi vom vrea ca timpul să fie invadat tot mai mult de veşnica îndurare a lui Dumnezeu.

Dă-ne, Doamne, bogăţia harului, ca să rămânem credincioşi învăţăturilor Tale! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin