Predici

Întotdeauna a dezvăluit Dumnezeu
Comorile înţelepciunii
Şi ale spiritului său
muritorilor.
Acum însă când răutatea
Îşi arată şi mai tare faţa,
el îşi dezvăluie şi mai mult comorile.
(Sfântul Ioan al Crucii, Ed. ARC Bucureşti 1955, p. 18)

De ce îşi dezvăluie Dumnezeu mai mult comorile? Ca să obţină din partea oamenilor o convertire: cunoaşterea lui Dumnezeu, a iubirii sale.

Spune Psalmistul despre zeii păgânilor că: “Au gură şi nu vorbesc” (Ps 113b, 5). Această ironie la adresa zeilor muţi subliniază, prin contrast, cea mai profundă caracteristică de iubire a Dumnezeului celui viu: el vorbeşte oamenilor; se dezvăluie, nu numai prin limbajul tăcut al naturii şi prin semnele celor create, el vorbeşte prin intervenţiile istorice ale mântuirii şi ale milostivirii, prin apeluri repetate şi chiar prin pedepse; el vorbeşte în Vechiul Testament prin profeţi, tălmacii săi privilegiaţi; vorbeşte prin vise şi viziuni (cf. Num 16,6), prin inspiraţii personale (cf. 2Reg 3,15), lui Moise îi vorbeşte gură la gură (cf. Num 12,8); dar mai ales la “împlinirea timpului ne-a vorbit prin Fiul” (Evr 1,2). Azi ne vorbeşte şi mai mult prin Biserică, trupul său mistic, pe toată faţa pământului (cf. Messale dell’Assamblea Cristiana, Festivo, Ed. O.R. – Queriniana, p. 697).

Parabola, pe care am ascultat-o, arată obstacolele pe care le întâmpină împărăţia lui Dumnezeu în desfăşurarea ei pe pământ, deoarece sămânţa cade în bună parte pe drum, între spini, pe pământ pietros. “Oamenii pot citi (asculta) Sfânta Scriptură ca orice altă carte scrisă (citită) în limba maternă. Se pot instrui, datorită ei, asupra istoriei lui Israel şi asupra vieţii lui Isus, se pot informa despre orice tip de doctrină morală şi religioasă expuse aici; dar nu înseamnă că prin aceasta o înţeleg. Înţelege această carte în unitatea intenţiei sale divine numai acela care realizează mişcarea internă de convertire la care îl invită Dumnezeu prin intermediul cuvântului. Numai Biserica înţelege Scriptura, Biserica, adică acea parte a omenirii care se converteşte la Domnul. Interpretare spirituală a Scripturii este interpretarea pe care Duhul Sfânt a dat-o Bisericii” (H. De Lubac, Storia e Spirito, Ed. Paoline, Roma 1971, p. 451-452).

Chiar dacă unii nu găsesc această cale de înţelegere prin Biserică, sfântul Grigore cel Mare spune că: Spiritus tangit, Duhul Sfânt lucrează în orice om, atinge şi face profeţi şi oameni credincioşi (cf. NDS, p. 1144) şi astfel Scriptura crescit cum legente (id. o.c., p. 1146) – Scriptura creşte prin citire, meditare, rugăciune şi contemplaţie până la viziune beatifică, fiindcă Scriptura este, după cum o numeşte Guigo Certozianul “Scara Paradisului”, astfel “Lectura (Scripturii) aduce hrana solidă în gură, meditaţia o mestecă şi o macerează, rugăciunea îi simte gustul, contemplaţia este însăşi dulceaţa care dă bucurie şi recrează” (id. o.c.).

Chiar dacă o mare parte din sămânţă se pierde, din cea rămasă se naşte speranţa. Puteau fi şi alte cauze care să facă sămânţa fără rod: grindina, focul, inundaţiile etc, însă cea rodnică poate compensa pierderile, fiindcă o parte dă 30, alta 60, alta 100 la 100. Figura este mesianică, ştiut că în Palestina, oricât de bună ar fi recolta, dintr-un bob de grâu nu pot da mai mult de 10 fire. Parabola pune în evidenţă eficacitatea cuvântului care stă la baza Impărăţiei lui Dumnezeu, depăşind orice închipuire. Începutul este modest, dar, fiind vorba de o “sămânţă divină”, recolta nu poate fi decât miraculoasă.

Semănătorul cuvântului trebuie să înfrunte şi el o serie de dificultăţi, care par să zădărnicească orice speranţă umană: superficialitatea şi indiferenţa ascultătorilor (cf. Mc 6,5-6), opoziţia deschisă faţă de Impărăţiei (cf. Mc 3,6), şovăiala în confruntările inerente problemelor de credinţă (cf. In 6,60). Cu toate pierderile şi cu toată opoziţia, Împărăţia lui Dumnezeu se stabileşte pe pământ cu un rezultat disproporţionat faţă de începutul umil şi contrastant.

Ca noi să ne înscriem în rândul celor din împărăţie, trebuie să înlăturăm o înţelegere neclară a textului. Isus folosea parabole cu intenţia de a nu fi înţeles? “Ca văzând să nu vadă şi auzind să nu înţeleagă?”

S-au ivit două teorii: a dreptăţii şi a milostivirii. Teoria dreptăţii susţine că parabola ascunde adevărul ca să poată fi pedepsită infidelitatea poporului care a respins cuvântul Domnului chiar când acesta a fost expus cu cea mai mare claritate. Teoria milostivirii susţine că parabola nu vorbeşte cu claritate spre a diminua vinovăţia acelora care nu cred. Ambele teorii sunt false. Isus vorbeşte cu claritate şi chiar cu duritate, mai ales împotriva acelor care păcătuiesc împotriva Duhului Sfânt (cf. Mt 12,31-32). Spre a rezolva problema, trebuie ţinut cont de cuvântul parabolă – în ebraică mashal, care poate însemna atât parabolă cât şi mister, sentinţă, enigmă, proverb, învăţătură. Reconstituind textul în limba aramaică, iese aşa: “Vouă v-a dat Dumnezeu să cunoaşteţi misterul împărăţiei; dar celor dinafară, totul este misterios şi astfel (după cum este scris) privesc şi nu văd, aud şi nu înţeleg. Totuşi se vor converti şi Dumnezeu îi va ierta”, adică situaţia celor dinafară de voi nu-i disperată.

În întâmpinarea acestei idei vine şi sfântul Paul (Lectura a II-a: Rom 8,18-23). Omul este prezentat ca “sensul” dat de Dumnezeu întregii creaţii (cf. Gen 1-3) şi el este responsabil de creaţie, deoarece trebuie să ducă la bun sfârşit, prin muncă, opera începută sub dependenţa lui Dumnezeu, “Acela care a supus-o” omului şi a legat-o de riscul libertăţii cu care l-a înzestrat. Cu toate acestea, această supunere faţă de destinul uman decretat de Dumnezeu este fondată pe o condiţie: pe speranţa eliberării viitoare. Metafora luată din durerile celei care naşte arată că destinul transcendental, dat de Dumnezeu creaţiei, nu este un lucru ieşit din comun şi prefabricat, ci este în strânsă legătură cu realitatea evolutivă a unei lumi care poartă în sânul său o altă lume, care nu va fi total diferită de această lume, dar o va întrece în plinătate, fiindcă la baza a tot ce există stă cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi lucrător. Omul, deci trebuie să se mântuiască cu creaţia şi prin creaţie. Sfântul Paul arată, în final, că această misiune mântuitoare pe plan cosmic, ce apasă pe umerii creştinului este grea, dar măreaţă. Ceea ce ne întăreşte este cuvântul Domnului.

Prima lectură (Is 55,10-11) insistă asupra necesităţii de a asculta, de a da atenţie, deoarece izvorul vieţii stă în cuvântul lui Dumnezeu făcut poruncă, alianţă, om. Cei care au urechi să asculte, vor trăi o viaţă plină, identificată în Noul Testament cu viaţa veşnică, cu viaţa în Dumnezeu, viaţă care s-a manifestat în Cristos, Cuvântul Întrupat.

Noi credem că Euharistia este acel “Cuvânt coborât din cer” menit să dea viaţă lumii. Euharistia este aceea care aduce mulţumirea supremă adusă lui Dumnezeu pentru cuvântul său. A asculta cuvântul, fără a primi Euharistia, fără a aduce mulţumirea supremă lui Dumnezeu, constituie o tentativă de zădărnicire a împărăţiei lui Dumnezeu, o ingratitudine, fiindcă “cine nu ştie să mulţumească, nu merită să trăiască. Cuvântul devine rodnic în noi numai atunci când ne face părtaşi ai naturii divine prin Euharistie”. (cf. Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981).

pr. Anton Dancă Ritul latin