Start > Ritul latin > Semnele iubirii divine

Semnele iubirii divine

20 June 2008
1,389 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Sfinții Petru și Paul

Liturghia de azi unește într-o singură sărbătoare pe Petru, capul Bisericii și pe Paul, apostolul neamurilor. Sărbătoarea este una dintre cele mai mari ale Bisericii primare, înainte chiar de a se fi ținut sărbătoarea Nașterii Domnului. În această zi se celebrau cu mult fast trei sfinte Liturghii: una în bazilica “Sfântul Petru” de pe colina Vaticanului, alta în bazilica “Sfântul Paul” în afara zidurilor Romei și alta în catacombele sfântului Sebastian, unde, probabil, au fost ascunse trupurile celor doi apostoli martiri pentru un timp, spre a le apăra de profanarea păgânilor.

Frumusețea dublă a sărbătorii ni se revelează mai ales din lecturile de la sfânta Liturghie de azi. Prima (Fap 12,1-11) ni-l prezintă pe Petru eliberat din închisoare în chip minunat de către un înger, la rugăciunea stăruitoare a credincioșilor, fiindcă Irod Agripa îi hotărâse sfârșitul. Lectura a II-a (2Tim 4,6-8. 16-18) ni-l prezintă pe apostolul Paul. Lanțurile închisorii îi dau posibilitatea să-și facă un rezumat al vieții și să privească cu optimism spre viitor. Evanghelia (Mt 16,13-19) ne arată cum Petru recunoaște în Isus pe Fiul lui Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu recunoaște în Petru lucrarea Tatălui ceresc, declarându-l piatră de temelie a Bisericii.

Amândoi apostolii au plantat Biserica cu multă osteneală, au hrănit-o cu multe predici și exemple și au stropit-o cu sângele lor spre a o înfățișa lui Cristos ca pe o mireasă curată și fără pată ca, la rândul său, Isus să o prezinte Tatălui său.

Amândoi se arată adevărați urmași ai lui Cristos suferind orice necaz, purtând crucea de fiecare zi cu multă bucurie, abandonându-se total în mâinile providenței, acceptând tot ceea ce voința divină le rânduia.

Ambii au avut același țel: Cristos să fie totul în toți spre slava lui Dumnezeu Tatăl.

Isus, care a primit de la Tatăl toată puterea în cer și pe pământ (Mt 28,18), îl face părtaș pe Petru de această putere: de a lega în cer și pe pământ, de a dezlega pe pământ și în cer (Mt 16,19).

Cât de greu i-a fost lui Petru să-și înțeleagă măreția puterii!

La fel și noi, dacă am înțelege puterea învierii pe care o primim prin viața sacramentală: viața veșnică, fericirea paradisului, moștenirea vieții divine etc., cât de mult ne-am strădui să ne refacem în bine conduita morală a vieții pământești, dar așa, cădem, uităm să ne ridicăm, cădem și ne ridicăm și iar cădem; suntem dojeniți și uităm; indiferentismul ne lasă reci. Străduința lui Petru, după ce și-a înțeles misiunea, a fost de a face din fiecare om, pe care Domnul i-l scotea în cale, o piatră vie din zidirea spirituală a Bisericii (1Pt 2,4-5), a trupului mistic al lui Isus.

La fel și Paul, a voit să facă din fiecare om un instrument viu care să cânte gloria lui Dumnezeu (Ef 1,12).

Dar noi? Dacă nu putem face ceva, asemenea lor, să fim asemenea credincioșilor care se rugau lui Dumnezeu fără încetare pentru eliberarea lui Petru, fiindcă așa cum Petru atunci, tot așa și urmașul său de azi, papa, are trebuință de multe rugăciuni pentru a menține unitatea poporului lui Dumnezeu, fiindcă a bate păstorul pentru a risipi oile (cf. Mt 26,31) constituie tensiunea continuă a Bisericii. Papa este lovit din extern, dar și din internul Bisericii lui Isus. Paul atunci, misionarii de azi, toți au avut și au nevoie de rugăciune. Sărbătoarea lor comună constituie o chemare la rugăciune.

Ambii apostoli, Petru și Paul, sunt recunoscuți drept cei mai mari învățători ai omenirii, nu numai ai adevărurilor de credință, dar și ai marilor fapte de pocăință publică, care constituie temelia păcii, lăsându-ne ca moștenire formula de mărturisire a păcatelor: Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul și vouă fraților că am păcătuit… Cine își face o mărturisire publică a propriilor greșeli nu numai că nimicește dușmanul cel mai înverșunat din sine, egoismul, dar dă dovadă de o adevărată convertire care întotdeauna a stat la baza bunei înțelegeri dintre oameni.

Sărbătoarea lor comună este o chemare la slujire.

În fața lui Dumnezeu nimeni nu este necesar, dar el a voit să intervină în chip miraculos la rugăciunea credincioșilor, salvându-l pe Petru din închisoarea în care îl aruncase Irod Agripa, spre a ne dovedi că în slujirea aproapelui, Dumnezeu îl consideră pe fiecare om necesar. Petru și urmașii săi sunt necesari pentru ca oamenii să ajungă la cunoașterea lui Dumnezeu. Dostoievski povestește în unul din romanele sale despre un căpitan rus, creștin, care discuta cu alți ofițeri necreștini despre existența lui Dumnezeu și, printre altele, a adus acest argument: Autoritatea căpitanului vine de la comandantul suprem al armatei, iar acesta o are de la împărat, țarul Rusiei. Împăratul este împărat pentru că Dumnezeu l-a rânduit să stăpânească (slujindu-i pe supuși ca să se bucure de pace, bunăstare materială și spirituală); dar dacă nu există Dumnezeu, în cazul acesta nici eu nu sunt căpitan, fiindcă nu mai există împărat și nici autoritate supremă. Simplu.

Petru a fost locțiitorul lui Isus, capul văzut al Bisericii lui Cristos, așa cum el l-a rânduit după înviere; sau, mai bine zis, l-a pus drept temelie, piatră de bază, iar pe Isus l-a rânduit drept cap al trupului mistic Tatăl ceresc, care l-a trimis în lume. Dacă ar fi să considerăm Biserica spirituală ca pe o clădire materială, admițând că Petru îi este temelie, în mod necesar trebuie admis că Paul este acoperișul ei, pentru înălțimea învățăturilor sale. Noi suntem, sau cel puțin așa ar trebui să fim, pereții construiți din pietre vii. Temelia suportă atât greutatea pereților, cât și pe cea a acoperișului. Petru, adică urmașii săi la conducerea Bisericii, papii de la Roma, are menirea să suporte greutatea credincioșilor conform voinței lui Cristos: Întărește pe frații tăi (Lc 22,32) și pe cea a acoperișului, fiindcă chiar Paul s-a cam ridicat împotriva lui Petru la Antiohia dojenindu-l în public (cf. Gal 2,11), dar pe care Petru l-a apreciat și a acordat toată atenția profunzimii învățăturilor sale (cf. 2Pt 3,15-16).

Dacă temelia susține acoperișul – Petru pe Paul -, și acoperișul, la rândul său, apără temelia și pereții de degradare – Paul apără pe Petru și Biserica încredințată lui. Însă atât temelia, cât și acoperișul, au aceeași menire: apărarea pereților formați din pietre vii și a acelora care între acești pereți sunt instrumente vii care cântă gloria celui căruia îi aparțin toate, lui Dumnezeu.

Din moment ce ne-a creat, lui Dumnezeu îi sunt necesare semne prin care să ni se descopere, să ne reveleze iubirea sa. Sfinții apostoli Petru și Paul sunt aceste semne ale iubirii divine care ne apără, ne călăuzesc, ne slujesc de modele în credință, nădejde și dragoste, ne sunt modele de sfințenie spre lauda lui Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Dă-ne, Doamne, harul să-i înțelegem, să-i urmăm și să ne bucurăm întotdeauna de ocrotirea lor în drumul nostru spre patria cerească! Amin.

Ritul latin