Predici

Sunt trei virtuţi, numite teologale, care ne leagă direct de Dumnezeu: credinţa, speranţa şi iubirea. Cu cât cineva le are într-o măsură tot mai mare, cu atât viaţa lui este mai intimă cu divinitatea, cu atât este mai sfânt.

Sfinţii apostoli Petru şi Paul, pe care îi sărbătorim azi, excelează în viaţa de intimitate cu Cristos, tocmai datorită virtuţilor teologale pe care le-au exersat din plin, de aceea, a vorbi despre ei, mi se pare a-i pune mai mult în umbră decât în lumină, fiindcă însuşi Cristos afirmă despre Petru, de exemplu, că însuşi Tatăl i-a descoperit lucruri imposibil de conceput cu mintea umană (cf. Mt 16,17). Dar, când noi, preoţii, vrem să-i învăţăm ceva pe alţii şi simţim că vorbele nu sunt suficiente, ne folosim de semne. Pentru aceasta voi folosi şi eu aceleaşi semne pe care le-a folosit şi marele cărturar şi mitropolit al Ţării Româneşti, Antim Ivireanul (1660-1716) : soarele şi luna, cei doi mari luminători creaţi de Dumnezeu, unul pentru a lumina ziua şi altul pentru a lumina noaptea (cf. Gen 1,16). Aceşti luminători – soarele şi luna - au menirea să întreţină şi să călăuzească viaţa tuturor făpturilor de pe pământ. Acelaşi Dumnezeu, creându-l pe om, i-a rânduit alţi doi luminători pentru menţinerea şi călăuzirea vieţii Bisericii lui Cristos de pe pământ: pe Petru, ca să lumineze ca soarele ziua, în mijlocul acelui popor care deja se bucura de lumina revelaţiei, poporul evreu, şi pe Paul, ca să ducă lumina în întunecata noapte a idolatriei păgâne, călăuzind-o spre Isus, “lumina neamurilor”.

Şi, ca să încep cu luminătorul cel mare – Petru – soarele, spun că: precum la ivirea lui toate stelele dispar de la răsărit şi până la apus, că luminează toate ungherele, că toate le încălzeşte, le hrăneşte şi le înviorează cu razele sale, tot aşa se poate afirma şi despre sfântul Petru, rânduit de Isus în fruntea apostolilor drept cap văzut al Bisericii sale, că a răspândit lumina credinţei pe tot pământul, că a trezit marea speranţă a vieţii veşnice şi a înflăcărat caritatea, datorită acelei rugăciuni divine a lui Isus că, nu numai că nu-i va scădea credinţa, ci chiar va avea puterea de a-i întări pe fraţi (cf. Lc 22,23). Speranţa, pe care Petru o aseamănă cu o făclie care străluceşte într-un loc întunecos până când se va lumina de ziuă şi luceafărul va străluci în inimile noastre (cf. 2Pt 1,19), şi mai ales caritatea, pe care şi-a mărturisit-o de trei ori în faţa lui Isus (cf. In 21, 15-19), îl împing pe drumurile din Iudeea, Antiohia, Pont, Galaţia, Capadocia, Asia, Italia etc., alungând cu lumina şi puterea cuvintelor dumnezeieşti întunericul necredinţei, întărind pe cei slabi, vindecând pe cei bolnavi, alungând diavoli şi chiar înviind morţi.

Soarele mai are şi o altă proprietate: îşi strecoară razele sale prin găurile pereţilor, prin crăpăturile uşilor şi pătrunde până în cele mai tainice unghere ale caselor. Petru n-a fost lipsit de această putere, fiindcă, aşa cum ne spune profetul Ieremia, inima omului este mai adâncă, mai tainică decât toate tainele (cf. Ier 17) şi cine o va pătrunde? Petru. El vede minciuna din sufletele soţilor Anania şi Safira, care, văzându-se descoperiţi cu minciuna pe inimă, cad în abisul morţii (cf. Fap 5,1-11); la fel a văzut răutatea din inima lui Simon magul, căruia îi cere să facă pocăinţă spre iertarea cugetului rău al inimii sale (id. 8,9-24).

Dar precum astronomii au descoperit pete şi în soare, tot aşa vom găsi pete şi în Petru, pe care el însuşi şi le recunoaşte şi le spală cu lacrimi. L-a părăsit pe Isus în grădina Măslinilor şi apoi s-a lepădat de trei ori de el în curtea arhiereului, întărind cu jurământ că nu-l cunoaşte pe omul acela (cf. Mt 26,56-75). Soarele nu-şi poate spăla petele, dar Petru, cu lacrimi amare şi cu sânge şi-a spălat sufletul şi aşa apare azi pe firmamentul Bisericii ca un soare nou, luminând casa Celui Preaînalt (cf. Ag 2,7).

Să trecem acum de la soare – Petru – la lună: la Paul, vasul cel ales ca să poarte numele Domnului înaintea oamenilor şi a regilor (Fap 9,15).

Filozofii şi poeţii, savanţii şi literaţii, toţi atribuie lunii calităţi deosebite. Ei spun că ea este podoaba nopţii, asemănătoare soarelui şi stăpână a mărilor, Eminescu o aseamănă cu o frunte de poet, alţii o numesc chiar regina nopţii, stăpână printre stele etc. Lui Paul i se potrivesc aceste calităţi, fiindcă el a fost trimis de Dumnezeu să lumineze inimile căzute în idolatrie, după cum spune profetul: Te-am pus spre lumină limbilor, să fii spre mântuire până la marginile pământului (Is 52,10).

Cu adevărat era noapte în toată lumea în acel timp când aurul şi argintul, pietrele şi arborii, oamenii şi animalele, toate erau considerate zeităţi, numai Dumnezeul cel adevărat era necunoscut. Prin sfântul Paul, Popoarele care şedeau în întuneric au văzut o lumină mare (Is 9,1), fiindcă în el s-a adeverit ceea ce Isaia a prorocit că va fi lumina lunii ca lumina soarelui (id. 30,26).

Paul străluceşte în apostolat ca şi Petru.

Credincios a fost Petru, credincios Paul; fericiţi că şi-au păstrat credinţa până la sfârşitul vieţii pentru a primi coroana nemuririi (cf. 2Tim 4,7-8). Plin de speranţă a fost Petru, plin de speranţă Paul: amândoi apar ca veritabili apostoli ai speranţei în împărăţia lui Isus (cf. 1Tim 1,1; 2Pt 3,13). Plin de iubire a fost Petru, plin de iubire Paul: ambii îşi mărturisesc iubirea cu cea mai profundă smerenie. Petru îi spune lui Isus: Doamne, tu le ştii toate, tu ştii că te iubesc (cf. In 21,15-17). Paul declară Bisericii: Chiar dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu am dragostea, nu sunt decât o aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor. Chiar de aş avea darul profeţiei, şi aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi aş avea o credinţă desăvârşită, încât să mut munţii, dacă nu am dragostea, nimic nu sunt. Dacă întreaga mea avuţie aş da-o de pomană şi corpul meu l-aş da pe foc, să ard, dacă nu am dragostea, nu-mi foloseşte la nimic (1Cor 13,1-3). Îndemnul lor răsună până la marginile pământului: Căutaţi dragostea! (id. 14,1).

Smerit a fost Petru, şi astfel apare mai ales după pescuirea minunată când îi spune lui Isus: Depărtează-te de mine, Doamne, că sunt un om păcătos! (Lc 5,8) şi a voit să moară răstignit cu capul în jos pe colina Vaticanului; smerit a fost şi Paul, considerându-se cu toată sinceritatea cel mai mic dintre apostoli, un avorton şi cel dintâi dintre păcătoşi (cf. 1Cor 15,18).

Răbdător a fost Petru, răbdător Paul. Amândoi au răbdat şi îndurat cu bucurie lanţurile, bătăile, închisorile, prigonirile şi se bucurau când se întorceau din faţa judecătorilor, fiindcă au avut posibilitatea să-şi arate recunoştinţa în acest fel faţă de Cristos.

Se spune că luna este stăpâna mărilor, nu numai prin lumina ei, ci mai ales cu acea forţă tainică prin care o atrage asupra uscatului şi formează ceea ce numim flux. La fel şi Paul, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu care călătorea; a stat o zi şi o noapte pe valuri, dar a biruit-o, ieşind teafăr la uscat, aducând şi pe alţii după el şi prin aceasta la limanul credinţei.

Printre alte caracteristici ale lunii se mai află şi aceasta: când este lună plină face să latre câinii la dânsa ca la un duşman, fiindcă lumina ei şi forţa tainică de atracţie nu-i lasă să doarmă. La fel Paul, prin lumina şi forţa lui de convingere, prin puterea interioară a Duhului care îl stăpânea, nu lăsa să doarmă pe atâţia câini sălbatici care au lătrat împotriva lui la Efes, la Iconiu, şi în alte părţi unde l-au muşcat şi au voit chiar să-l omoare; a fost lătrat de câţiva evrei care s-au jurat că nu vor mânca şi nu se vor tunde până nu-l vor nimici. Câinii latră, dar luna îşi vede de drumul ei. Paul îşi vede de misiunea sa apostolică până când Domnul l-a chemat să-i dea cununa biruinţei în ziua de 29 iunie, anul 67, împreună cu Petru.

Iată ce exemple de credinţă, nădejde şi dragoste care ne cheamă şi pe noi la unire cu Dumnezeu prin cele trei virtuţi teologale, ne cheamă la sfinţenie.

Să le cerem ajutorul sfinţilor apostoli Petru şi Paul şi vom reuşi să ajungem la coroana nemuririi.

pr. Anton Dancă Ritul latin