Predici

Pentru Domnul nimic nu este prea puţin

Nu înseamnă că a trebuit să se mulţumească cu un măgar, din moment ce nu avea de ales, nu avea nimic mai bun. A vrut chiar măgarul, un animal de călărie modest, şi a refuzat calul, de care nu se puteau lipsi principii războinici şi cuceritorii orgolioşi. Alegerea măgarului ia o semnificaţie precisă. Indică o orientare de fond: adoptarea unui stil de umilinţă de simplitate, şi respingerea oricărui triumfalism, exhibiţionism, manie de măreţie, etalare de putere.

Acest rege, care deşi este victorios, nu are nici o pretenţie de a se impune, de a apărea ca stăpânitor, nici să intimideze.

Isus a realizat pe deplin profeţia lui Zaharia, a îmbrăcat cu naturaleţe absolută şi convingere acea imagine care, conform măsurilor noastre, i-ar fi fost prea strâmtă. S-a simţit perfect în apele sale pe acel măgar.

Poate noi nu am înţeles încă acea alegere, care exprimă un gust deosebit al Domnului, care dorea să ne dăruiască o indicaţie precisă, o lecţie mereu valabilă. Am prevăzut îndată să facem să dispară măgarul, l-am scos din circulaţie. Ca şi cum ar fi fost o ruşine. Prea jenant. “Nepotrivit” pentru slava Regelui nostru. Cine ştie pentru ce, când este vorba de a da slavă Domnului, avem prezumţia de a stabili noi ceea ce este “potrivit” şi nu ţinem cont de preferinţele sale, pe care le-a manifestat, de mai multe ori, într-un chip irevocabil.

Să spunem: “Pentru Domnul nimic ni este prea mult”. “Pentru cauza credinţei nimic nu este prea mult”. Şi ambiţia, vanitatea, neliniştea de a fi în competiţie pe planul spectacolului ne sugerează efort, scenarii grandioase, mijloace zgomotoase, tehnici de avangardă. În schimb, măgarul ne aminteşte că pentru Domnul nimic nu este prea puţin… Cauza credinţei nu progresează cu “prea mult”, ci cu “prea puţin”. Parada mijloacelor umane este o piedică şi nu o posibilitate. Isus înaintează, câştigă teren în lume, în tăcere, încet, discret. El vrea să domnească “de la o mare la alta” fără nici o sforţare, fără nici o acţiune zgomotoasă, fără nici o bătălie (cu atât mai puţin publicitară).

Ritmul lent al măgarului îi vine bine. Măgarul spune şi oboseală, răbdare, încăpăţânare, îndatoriri ingrate, mortificaţii în serie. Oamenii nu sunt ajunşi din urmă cu grabă. Distanţele nu se înving cu viteza supersonică. Victoria lui Cristos cere preţul tenacităţii, dăruirii zilnice, al jertfei, al muncii obscure. Stăpânirea sa este reală când este aparentă. Puterea sa se stabileşte fără a se recurge la putere. Cuceririle sale sunt sigure atunci când nu sunt arătate cu ostentaţie.

El este mai puternic pentru că nu recurge la forţă. Scena descrisă de Zaharia, este cea pe care Cristos o va interpreta cu fidelitate la intrarea sa (atât de puţin “triumfală”) în Ierusalim (dar nu numai în acea ocazie), ar trebui săpată definitiv în memoria istorică a Bisericii. Bocănitul modest al măgarului pe pământul moale poate fi în acea epocă de zgomot şi huruit asurzitor, o muzică foarte frumoasă. Capabilă chiar de a deschide unele inimi. Desigur mai mult decât orice săgeată slobozită de arcul războiului (inclusiv acel arc în versiunea adusă la zi care se numeşte difuzor, de la care pleacă de multe ori invective, condamnări, proclamaţii, sfidări…)

Să-i prezentăm armele, sau să le facem să dispară din vedere

A venit astăzi, şi a trebuit să facem pregătirile, cine ştie dacă ne vine în minte să consultăm pagina lui Zaharia (prima lectură), de care Cristos s-a conformat în mod riguros. Cine ştie dacă îi vom face unica declaraţie care îi place regelui nostru: renunţarea la orice vis de măreţie în cheie pământească. Cine ştie dacă ne va veni în minte să-i aducem omagiul promisiunii noastre de a merge pe aceeaşi cale de micime, discreţie, lipsă de tupeu, modestie.

Cine ştie dacă vom reuşi să programăm un gest care să arate voinţa noastră de pace, depunând la picioarele sale toate armele pe care le avem în stăpânirea noastră (începând natural cu ale limbii), aprinzând în trecerea ei făclia care să distrugă animozităţile, ranchiunele, ura, suspiciunile, invidiile, ambiţiile, polemicile. Cine ştie dacă îi vom manifesta acea hotărâre esenţială, accentuată de Paul (a doua lectură): a trăi conform Duhului său. Şi de a combate unicul război care ne permite să ieşim învingători, cu capul sus, graţie puterii învierii sale: cel împotriva păcatului.

Probabil, în schimb, vom repeta rolul nostru de care am abuzat prea mult. Ne vom angaja să pregătim scenarii colosale, potrivite cu împrejurările (din punctul nostru de vedere). Nu vom scoate afară măgarul, dar nici calul. Am inventat ceva mult mai spectaculos (atât “vitrina” ca şi mijlocul de transport). Nu vom cruţa cheltuielile. Este mereu mai uşor de a pregăti lucrurile exterioare decât de a săvârşi vreun aranjament interior. Decorurile, cu cât mai fastuoase, sunt mai puţin costisitoare decât puţină transparenţă.

Este mai uşor de a organiza o manifestare “de neuitat”, decât a uita o greşeală, o ofensă. Este mai mulţumitor de a face paradă cu numerele, operele, decât a reuşi să stăpâneşti un cuvânt care umileşte pe adversar. Este mai comod a te lăuda cu acţiuni glorioase decât a cere iertare. Şi putem pune pariu că avem îndrăzneala să-l facem să defileze între două plutoane de soldaţi cu uniforme de gală, care prezintă solemn armele. Fără a fi atinşi de dubiul că El ar prefera ca armele să fie prezentat în felul unic capabil de a-i da onoruri, adică dispărând din vedere, distrugându-le (“arcul de război va fi distrus…”). Nu sunt departe de Zaharia profetul, dar am motiv de bănuială că El, poate, ne-ar cere să mergem în final să eliberăm măgarul fidel.

Dacă nu eşti capabil să joci, nu înţelegi nimic

Să încercăm să clarificăm problema. Nu înseamnă că cei înţelepţi şi inteligenţi au oarecare dificultăţi, nu reuşesc să înţeleagă toate. Tocmai Dumnezeu a ascuns unele “lucruri”, le-a sustras şi face în aşa fel că nu le găsesc. Ei cel puţin se gândesc că sunt dificile. În realitate, nu sunt nici uşoare, nici dificile. Sunt pur şi simplu ascunse. Văzând că anumiţi indivizi îşi dau aere că ştiu totul, şi se înşală că adevărul trebuie să aibă în mod necesar viza lor şi să plătească impozitul obligatoriu pentru creierul lor, Tatăl, încurcând controalele lor riguroase şi ridicole, a descoperit secretele proprii, celor “mici”.

Constatând cum acei pedanţi se iau teribil în serios, Dumnezeu îi ia în derâdere. Nu există nici o explicaţie logică a unui astfel de comportament. Cristos recunoaşte: “Da, Tată, căci aşa ţi-a plăcut ţie”. Ca şi cum ar spune: Pentru că vrei să te distrezi. Pentru că ai dorinţa de a te juca. Dumnezeu nu se lasă mişcat de “capetele gânditoare” (“când sunt numai capete gânditoare”) S-ar spune, mai mult, că simte plăcere să golească eforturile lor obositoare (şi Cristos, ca Fiu care practică ascultarea, este convingător: “Te binecuvântez, Tată…”).

Dumnezeu se încredinţează numai celor “curaţi cu inima”. Natural şi cei învăţaţi pot să ajungă la “acele lucruri”. Dar nu ajung prezentând certificatul de “înţelepţi şi inteligenţi, ci devenind mici, umili, căutând să purifice inima lor şi înflăcărând-o. Va fi oportun să ne amintim, în această privinţă, avertismentul sever pe care Sf. Bernard îl arunca în faţa lui Abelard cel doct şi subtil: “O inimă rece nu poate absolut de loc să înţeleagă un limbaj de foc”.

Stând dispreţuitori de o parte, aşa zişii “inteligenţi” rămân în afara jocului. Nu sunt obligaţi, natural, să abandoneze cărţile şi studiile serioase. Trebuie să înveţe pur şi simplu să se joace. Şi să nu uite să se roage. Ar fi totuşi greşit să tragem concluzia că cei înţelepţi înţeleg mai puţin decât alţii. Este vorba, mai degrabă, de a se convinge că pentru realităţile cele mai secrete din lumea divină nu este problema de eforturi intelectuale, studii făcute, ci de… altceva. Misterul îşi află în micime locul său (şi manifestarea) cel mai sigur.

Este greu, totuşi, de definit cine sunt cei mici, confidenţii lui Dumnezeu. Micimea, din punct de vedere evanghelic, este lipsa de pretenţii, naturaleţea, absenţa complicaţiilor, spontaneitatea, capacitatea de a se minuna, disponibilitatea de a primi, mulţumire, şi încă altele. Personal nu aş neglija candoarea, ingenuitatea. Toate lucrurile care nu se învaţă pe băncile şcolii şi nu sunt scrise în textele oficiale. Dar Cristos nu a spus niciodată: “studiaţi, şi apoi, când veţi fi destul de mari, pregătiţi pentru datorie, prezentaţi-vă în faţa mea…” Ne-a făcut să înţelegem că, până când nu vom fi destul de “mici”, nu este nimic de făcut. Până ce nu am redus la minim dimensiunile orgoliului nostru şi ale prezumţiei noastre, nu vom fi în stare de “a înţelege” (adică, de a primi).

Ceea ce nu putem învăţa de la alţii

Două materii, pe care le consideră evident fundamentale, le-a rezervat pentru sine. “Învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima”. Diferite virtuţi le putem învăţa şi de la alţi maeştri. Dar umilinţa şi blândeţea inimii sunt atât de importante în programa de formare creştină, încât Cristos pretinde să le învăţăm de la el, maestrul şi modelul în acelaşi timp. De aceea dacă vrem să ştim ce este umilinţa, ce înseamnă a fi blânzi, trebuie să-l ascultăm şi să-l vedem pe El. Şi să repetăm mereu lecţia.

Este inutil să cultivăm iluzii (chiar dacă astăzi nu lipsesc din păcate indicaţii în acest sens): umilinţa şi blândeţea nu sunt materii facultative, nici cu atât mai puţin depăşite, neadaptate pentru situaţiile pe care trebuie să le înfruntăm astăzi. Cineva, în domeniul creştin, pare că vrea să le înlăture din “planul de studii” – sau, mai bine, din viaţă -, făcând acest raţionament înşelător: într-o lume, ca cea actuală, în care bântuie cei violenţi, puternici, furioşi, vai de cei care se lasă striviţi, nu se pun în valoare, se arată docili. Dacă nu ne impunem, dacă nu inspirăm respect, vor ajunge să prevaleze forţele răului.

Faptul este cel definit de Cristos, în mod realist: societatea în care trebuie să lucreze apostolii săi este o lume de “lupi”. Totuşi nu le-a spus: deoarece trebuie să înfruntaţi lupii, echipaţi-vă ca atare, căutaţi să nu fiţi mai slabi, faceţi un pic pe lupii şi voi, muşcaţi înainte de a fi muşcaţi. A declarat în schimb: “Vă trimit ca pe oi în mijlocul lupilor”. Observând anumite comportamente, am impresia că cineva a înţeles greşit aceste cuvinte. Şi a tradus, cu o oarecare obrăznicie şi libertate, în limba curentă: “Vă trimit ca lupi travestiţi în oi”. Şi, uneori, s-a uitat până şi travestirea.

Poate este cazul de a deranja, împreună cu oile, şi măgarul. …Care este mereu disponibil (şi pentru că am impresia că nu a fost folosit mult din acea zi). Cine ar mai fi spus că zoologia este o branşă a teologiei? Şi că, pentru a trece unele examene, este necesar să treci pe la grajd?…

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin