Predici

Să se mulţumească cu preotul

Mama mea în acea zi a tăiat-o scurt cu o severitate mai accentuată ca de obicei (s-a spus totul). Era vorba despre un preot destul de bârfit pentru anumite slăbiciuni, după toate, mai degrabă modeste, (acum îmi dau seama), pentru unele încurcături în care era implicat şi care i-au adus necazuri în ambientul curiei, şi mai ales pentru unele greşeli lingvistice cu care erau presărate predicile sale. Mama mea a tăiat discuţia, care oscila între ceva distractiv şi ceva scandalos, cu cuvintele: “Este preot şi gata!”

În acea ocazie nu am fost de acord cu ea (şi mi se întâmpla aproape mereu, mai ales când se aduceau argumente referitoare la religie). Şi pentru că interpretam frazele în sensul că, atunci când era la mijloc un preot, orice discuţie trebuia închisă înainte de a începe, orice critică – oricât de justificată – nu avea motiv să existe. Preotul, pentru însuşi faptul că este preot, avea mereu şi oricum dreptate. Astăzi recunosc că în acea zi mama mea spusese un lucru foarte frumos. Pentru ea era suficient preotul. Nu o interesau atitudinea puţin scânteietoare, defectele, stângăciile, golurile culturale, mizeriile, unele acţiuni discutabile, greşelile teologice şi gramaticale. “Este preot şi gata!”

Mama mea se mulţumea cu preotul. Şi era recunoscătoare pentru ceea ce primea de la el ca preot. Restul, chiar dacă era motiv de dezaprobare tăcută, nu o împiedica de a vedea, respecta şi preţui pe slujitorul Domnului şi al comunităţii.

Mi-a venit astăzi în minte acea frază care nu admitea replici şi care atunci m-au îngheţat şi m-au plictisit, citind episodul ospitalităţii cordiale oferite de femeia bogată din Sunem lui Elizeu recunoscut ca “om al lui Dumnezeu”, şi mai ales cele două fraze ale lui Isus relatate de Evanghelie: “Cine primeşte un profet ca profet…”, şi “… cine va da şi numai un pahar de apă proaspătă unuia dintre aceşti mici, pentru că este discipolul meu…”

Tema, în mod obligatoriu, este cea a primirii, a ospitalităţii. Şi concluziile sunt cele scontate. Rămân totuşi unele echivocuri de risipit. Şi pot să ne vină în ajutor cele două cuvinte intercalate: “ca profet”, “pentru că este discipolul meu”.

Adjectivele, sau un supliment de acreditări

Astăzi se pare că preotul nu este suficient pentru niciunul. A fi preot nu este un titlu suficient. Îi trebuie un supliment de… scrisori de acreditare. Primirea este subordonată unui control riguros al documentelor. Şi “semnele particulare” devin decisive, chiar dacă se referă numai la fapte şi nu la conţinut. Atunci veşmântul devine mai important decât persoana care este sub el. Adeziunea la un grup este mai determinantă decât apartenenţa la Cristos.

Uneori un anumit paşaport constituie o marcă indiscutabilă de garanţie. Inscripţia, sau şi numai simpatia arătată unui anumit “curent” (favorizat de vântul care trage), reprezintă un criteriu absolut de prietenie. Alte ori este suficientă lauda unui prieten sau a unui om important, pentru a vedea deschise toate uşile (şi chiar, în spatele uşii, este un post râvnit).

Şi atunci, înainte cu etichetele şi adjectivele. Deschis. Simpatic. Inteligent. Dinamic. Înţelegător. Modern. Uman. Foarte evlavios faţă de Sfânta Fecioară (natural este vorba de un anume tip de evlavie…) Se distribuie adjective ca o identitate, pentru a uşura recunoaşterea, ca scrisori de recomandare, sau semnale de… alarmă. Incomod. Original. Docil. Cutezător. Fidel. Extremist. Prudent. Exaltat…

Ştii, acela are trei licenţe. Vorbeşte cinci limbi (şi mie îmi vine dorinţa de a comenta: aşa reuşeşte să comită erori şi în afara graniţelor naţionale…) Nu l-ai văzut la televiziune? A avut un mare succes. A publicat… A fost citat… Despre el a vorbit până şi… A fi preot nu este suficient. Prea puţin ascultător, cvazi decepţionat, chiar cu motiv de bănuială. “Cutare este un preot ca şi alţii, el…” Această ocupaţie a preotului care nu este ca ceilalţi trădează o vulgaritate intolerabilă. Şi, afară de aceasta, complimentul reiese ofensiv în propriul beneficiu. Pare să fie apreciat pentru că este cu totul mai puţin preot…

Cunosc creştini care, înainte de a merge la spovadă, pretind să supună pe slujitorul sacramentului reconcilierii la examene riguroase asupra sfinţeniei, întrebându-l ce cursuri universitare de psihologie a urmat, sau de-a dreptul să se informeze dacă posedă o specializare în domeniul psihanalizei. Am întâlnit alţii care, când este vorba de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pare că au în mână o telecomandă. Dacă nu este canalul preferat, Cuvântul aclamat este cocoloşit, se renunţă cu dispreţ (altceva decât a primi “pe profet întrucât este profet”. Aici avem un profet “întrucât” este faimos, strălucitor, sau că este “de ai noştri”. Este profetul care se gândeşte ca noi!.

Şi mai găsesc şi pe unii care, în faţa unei cărţi, unui articol, unei conferinţe, se întreabă înainte de toate în privinţa autorului: “De cine a fost recomandat? La care tendinţă aparţine? Ce idei susţine?” Da. Suntem dispuşi să citim sau să ascultăm numai ceea ce ştim deja. Suntem dispuşi să primim pe profet, numai să ştim de la plecare, cu siguranţă, că nu va pune în discuţie ideile noastre, mentalitatea, obiceiurile noastre. Ştiu de o parohie unde unii “credincioşi” au înălţat un fel de bastion de apărare solid şi colţuros în jurul preotului, vinovat care şi-a mărturisit vina şi a recidivat în diferite greşeli pastorale. Faptul poate să mă bucure, dacă mă gândesc la mama mea. Dar fenomenul mi-a dat de bănuit când am fost informat că aceia sunt “gărzile” sau, dacă vrem, apărătorii din oficiu. Preotul nu este apărat întrucât este preot, ci întrucât este de-ai lor. Putea să fie ciudat, ne simpatic, adesea defăimat, chiar post mortem, cum s-a întâmplat cu predecesorul său, care era pătat de marea vină de a fi numai al lui Cristos şi nu “de-ai noştri”.

Cer astăzi, un pic cam târziu, iertare mamei mele pentru că nu am înţeles semnificaţia acelei fraze, spuse poate pe un ton un pic prea brusc, dar care păstrează intactă valoarea ei. Preotul poate şi trebuie să fie de ajuns. Dacă, pentru a deschide uşa inimii, am nevoie de altul, cer să controlez documentele, înseamnă că nu caut preotul, nu mă interesează omul lui Dumnezeu, nu am nevoie de Cuvântul Domnului.

A cinsti pe cei “dezonoraţi”

“Un pahar de apă proaspătă unuia dintre aceşti mici…” Cei mici trebuie să fie primiţi într-un chip preferenţial. În schimb adesea contează cei mari, titraţi, laşi, cu haine “de firmă”, şi mai bine cu o pată de culoare strălucitoare. Se riscă de obicei de a onora pe cei care primesc deja chiar multe onoruri, şi uităm pe cei care stau de o parte, “dezonoraţi”. Spun, când vor să justifice anumite onoruri, (un pic afectaţi pentru a nu părea suspecţi), aduse persoanelor importante, că intenţionează să dea slavă lui Isus Cristos.

Dar El se identifică cu cei săraci, cei nenorociţi, cei ce sunt nimeni. Urmând informaţiile din evanghelie (Mt. Cap.25), în Ziua cea din Urmă nu va răsuna o frază improbabilă: “Ocupau o funcţie prestigioasă şi mi-aţi rezervat o primire triumfală…” Sau: “Aveam totul – şi ceva în plus – şi m-aţi copleşit de atenţii, nu m-aţi lăsat să-mi lipsească nimic…” Vrând să ilustreze cu o parabolă, dinamica întâlnirii cu aproapele, Isus pune în scenă, ba mai mult aşază în centrul scenei, un individ despre care nu ştim absolut nimic (vârsta, religia, naţionalitatea, conduita, cultura, culoarea pielii, starea socială). Un nimeni.

Şi Samariteanul alege comportamentul drept, cel puţin în optica lui Cristos, pentru că dă atenţie acestui “nimeni”. Nu îi cere documente. Nu se uită la etichete. Nu are nevoie de adjective. Îi ajunge să ştie că este un om. Omul poate şi trebuie să fie de ajuns. Urmaş al lui Cristos poate şi trebuie să fie de ajuns. Nu am reuşit să-mi imaginez că, în urmarea lui Cristos, unul este mai sus şi altul mai jos. Chiar dacă unul este mai apropiat şi altul îl urmează la distanţă, dar nu este uşor de a face măsurători, nici aproximative, în această privinţă…

Discipol este titlul ce este comun tuturor, şi că deci ar trebui să excludem orice favoritism sa discriminare. Şi dacă vrem să fixăm precedenţe, cuvintele lui Cristos ne ajută în acest sens. Se începe cu cei mai mici. Sunt privilegiaţi cei care nu contează. “Un pahar cu apă proaspătă”, în orice caz, fie în limbajul cât şi în practica celui credincios, trebuie să socotim aceasta mai importantă decât toate plecăciunile.

Elogiul normalităţii

“Ce putem face pentru tine?” întreabă Elizeu pe femeie, folosind pe slujitor ca interpret. Ar fi dorit să răspundă lui şi oricărui “om al lui Dumnezeu”. Nu-mi trebuie nimic. Îmi este de ajuns cum sunt. Şi dacă insişti, dă-mi ceea ce nu este al tău, ceea ce nu depinde de tine, de capacităţile tale, dar ce ţi s-a încredinţat de un Altul şi trece pur şi simplu prin mâinile tale neîndemânatice şi prin gura ta un pic stângace (mai ales când vrea să fie dezinvoltă).

De la tine mă aştept numai ceea ce nu-ţi aparţine. Nu pretind titluri. Îmi este de ajuns că eşti capabil de a înţelege şi de a te face înţeles cu o claritate suficientă. Nu-ţi cer apariţii regulate la televizor. Mă mulţumesc să te văd apărând la uşa casei, totdeauna când este vreo durere, o problemă, o bucurie de împărtăşit. Nu am nevoie, pentru a te respecta, să admir numele tău pe coperţile cărţilor sau înserat pe lista personajelor importante. Mă declar mulţumit de mâna ta care îmi comunică, cu spontaneitate, prietenia şi bunătatea Domnului.

Da, poate acesta este timpul în care aveţi nevoie de preoţi “normali” (ceea ce nu înseamnă mediocri). Oricare preoţi. Preoţi fără adjective. Indivizi ale căror carieră a început şi s-a încheiat în chiar momentul în care, iubindu-l pe Cristos mai mult decât orice pe lume, au hotărât să-l urmeze fără a uita crucea, luând ad literam rândurile evangheliei de astăzi. Şi cu modestie, fără strigăte, ci cu seriozitate şi convingere, au stabilit că merită osteneala de a “pierde” viaţa pentru cauza evangheliei.

Reţin că astăzi, în criza dezolantă a modelelor care este adesea denunţată din multe părţi – nu ştiu cu câtă convingere… pentru că dacă ar răsări mari modele, ne conforme, ar da de bănuit prin misiunea lor profetică scandaloasă, pentru provocarea lor plictisitoare, prin deranjul lor insuportabil – avem nevoie de modele comune, normale, obişnuite. Da. Mă gândesc că a avut dreptate, atunci, mama mea. Preotul poate fi de ajuns. Dacă oricare preot, chiar păcătos ca mine, apăsat de aceleaşi mizerii ca mine, nu-mi ajunge, vina nu este a preotului. Şi dacă nu mă mulţumesc, vreau ceva mai mult, în realitate vreau ceva mai puţin.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin