Predici

Statutul contradicţiei

În “confesiunile” sale îndurerate, Ieremia descrie situaţia conflictuală a profetului, care trăieşte o dramă interioară de o intensitate sfâşietoare. Este un om umilit, persecutat, suspectat, spionat ca o pradă pe punctul de a cădea într-una din numeroasele capcane pe care duşmanii i le-au pregătit. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, el simte că îl apasă, în chip neliniştitor, tăcerea lui Dumnezeu. Singurătate şi părăsire. În acest orizont închis de dezolare se deschide şi o rază de lumină: “Domnul este alături de mine”. De aceea, profetul renunţă să se mai apere, să se justifice. A “încredinţat lui Dumnezeu cauza proprie”.

Şi în “discursul misionar”, care este relatat de Matei, Isus prezintă o condiţie a apostolului care, sub multe aspecte, se aseamănă cu cea a lui Ieremia. Apostolul desfăşoară misiunea proprie trăind contradicţia ca un statut existenţial. Este normal să se întâlnească cu opoziţiile de-a dreptul furibunde, să fie contestat, ameninţat, împiedicat. Este mereu cineva care ar vrea să-l reducă la tăcere, să-l nimicească. Dar el nu trebuie să ezite să vorbească cu sinceritate (“ceea ce auziţi cu urechea să predicaţi de pe acoperişuri”). Apostolul trebuie să aibă curajul să mărturisească în favoarea lui Cristos fără a privi în faţă pe nimeni, fără a calcula riscurile (“cine mă recunoaşte în faţa oamenilor, şi eu îl voi recunoaşte în faţa Tatălui meu care este în ceruri”).

În amândouă cazurile, este prezentată viaţa celui trimis ca o cale aspră, punctată de dificultăţi de orice fel, presărată de pericole. Numai cine este însufleţit de o mare pasiune, şi nu caută consensuri uşoare sau recompense personale, reuşeşte s-o parcurgă până la capăt, în fidelitatea cea mai absolută, plătind orice preţ şi mai ales ţinând cont numai de judecata lui Dumnezeu. Dumnezeu este aproape, susţine pe trimisul său, cu condiţia ca acesta să se încreadă în El. Puritatea scopurilor, transparenţa mijloacelor, absenţa intereselor personale, integritatea mesajului, renegarea orgoliului propriu, constituie o garanţie susţinerii din partea lui Dumnezeu. Când se rezistă la ispita de a apuca pe calea facilităţii, a succesului, a popularităţii, Domnul este de partea noastră.

Este frică şi frică

“Nu vă temeţi de oameni”, ne avertizează Cristos. Nu vă temeţi de cei care vă vorbesc de rău, vă calomniază, seamănă dificultăţi în serie pe drumul vostru, sunt în dezacord cu mesajul vostru, vă iau în derâdere, vă insultă, vă fac nebuni. “Nu vă fie teamă de cei care ucid trupul, dar nu au puterea să ucidă sufletul”. Nu vă fie teamă de cei care se îndârjesc împotriva voastră, contrazic iniţiativele voastre, recurg şi la ameninţări pentru a vă constrânge să tăceţi, ar vrea să vă facă să pierdeţi curajul, sau de-a dreptul atentează la viaţa voastră. Nu de gloanţe trebuie să vă temeţi. Este adevărat, Oscar Romero?

Temeţi-vă, mai degrabă, de aceia care vă linguşesc, vă prind în mrejele compromisurilor, convenţiilor, diplomaţiilor subtile, jocurilor puterii, intereselor economice. Temeţi-vă de cei care vă asigură protecţii, sprijin, favoruri, privilegii, scutiri. Temeţi-vă de cei care vă aplaudă, solicită vanitatea voastră, vă fac să vă simţiţi importanţi, vă declară solemn că sunt de acord cu voi. Temeţi-vă de cei care vă asigură un loc de onoare pe scena lor, vă invită la recepţiile lor, vă fixează un rol în teatrul monden. Staţi de o parte de consensurile facile, de adulaţii, de onoruri, de ritualurile de recunoaştere, de ceremoniile exterioare. Feriţi-vă de reverenţele pioase, de clipirile din ochi, de formulele ipocrite, de ofertele “dezinteresate”.

Refuzaţi tot ceea ce se plăteşte cu cedări ale conştiinţei, cu punerea căluşului în gură în privinţa Cuvântului, complicitatea cu nedreptatea. Temeţi-vă de cei care pretind să înlocuiască vocaţia profetică cu abilitatea politică. Feriţi-vă de cei care vor să vă transforme din oameni ai lui Dumnezeu în personaje decorative, în păzitori ai ordinii constituite în contul puterilor dominante, în birocraţi zeloşi. Respingeţi hotărât atitudinile servile, ipocriziile, alianţele suspecte. Temeţi-vă de cei care vă slăvesc cu intenţia de a vă face unelte pentru planurile proprii. Temeţi-vă de cei care ar vrea să vă propună o pistă preferenţială pentru a ajunge mai rapid la destinaţie şi să vă facă să evitaţi impactul aspru cu oamenii comuni. Să fiţi în slujba tuturor, dar feriţi-vă de a vă lăsa “folosiţi” pentru operaţiuni care nu au nimic cu Evanghelia. Evitaţi vizitarea celor “mari”, a înţelepţilor şi celor puternici, care ar vrea să vă facă să vă simţiţi “cineva”. Spuneţi-le clar că preferaţi să rămâneţi “nimeni”. Împrăştiaţi-vă între oameni, decât să vă lăsaţi încadraţi în alaiurile triumfale sau să vă aranjaţi în palate.

În sfârşit: temeţi-vă de “înlesniri”. Şi nu vă temeţi de a apuca pe o cale solitară, grea, riscantă. Aveţi încredere în Mine. Şi aveţi încredere în condiţiile puţin favorabile. Simţiţi-vă în siguranţă în nesiguranţă. Cereţi garanţia de a nu fi protejaţi. Revendicaţi privilegiul de a fi lipsiţi de apărare. Şi când cineva vă cere o mână, spuneţi că le aveţi deja angajate pe amândouă în slujirea Evangheliei. Şi dacă insistă să vă propună sprijin, răspundeţi că sunteţi deja sprijiniţi de “altcineva”. Dacă aveţi impresia că aşa nu mai merge, şi vă surprindeţi că murmuraţi că “aşa nu se poate merge înainte”, să ştiţi că de-a lungul drumului Calvarului Cineva s-a aflat în aceleaşi condiţii. Şi deci vă îndeamnă să găsiţi forţa în cruce.

Păcatul, trotuarul harului

Spre a citi în profunzime, tema pe care abia am schiţat-o, ea se leagă cu cea prezentată de Paul. Ba mai mult, regăseşte aici unele motivări fundamentale, şi deci dobândeşte o lumină cu totul deosebită. Putem să spunem: nu trebuie să ne temem, trebuie să înfruntăm cu curaj lupta, pentru că… este deja un Învingător. Totuşi, a doua lectură propune unul din fragmentele cele mai grele şi cele mai dezbătute din Scrisoarea către Romani. Şi aş vrea chiar să văd un preot care riscă, astăzi, să facă un comentariu exhaustiv şi inteligibil.

Din partea mea, încerc să simplific lucrurile, fixând unele puncte din discursul complex al lui Paul: – Păcatul “unui singur om” (Adam) a provocat o rană în trupul umanităţii, a deschis o breşă în lume, prin care s-a introdus şi s-a extins răul, s-au propagat germenii morţii, care au atacat ţesutul întreg. – Darul “unui singur om” (Isus Cristos) deschide o altă breşă prin care se revarsă “din belşug asupra tuturor oamenilor” harul lui Dumnezeu. – Între cele două forţe care se înfruntă în lume nu există proporţie.

Acţiunea “distructivă” a lui Adam nu este de loc comparabilă cu opera de mântuire realizată de Cristos. Adam şi Cristos, deşi sunt unici (“unul singur”), nu sunt două figuri simetrice. Nu este o împărăţie a lui Adam şi o împărăţie a lui Cristos. Primul este numai o copie palidă (sau, dacă vrem, negativul) celui de-al doilea. Aşa cum nu există o împărăţie a răului care să poată conduce confruntarea cu împărăţia binelui. Chiar dacă păcatul se răsfrânge şi se repetă neîncetat în istorie, totuşi harul posedă un dinamism infinit mai eficace. Păcatele, deşi s-au acumulat de-a lungul secolelor şi au creat ca un zid, o crustă cu o grosime excepţională, nu sunt în stare să reziste la izbitura harului care doboară totul şi pe toţi, şi se revarsă în lume într-un chip şi mai bogat.

Fără a minimaliza stricăciunile provocate de păcatul lui Adam, Paul subliniază cu tărie puterea superioară a harului. Lumea nouă, inaugurată de Cristos, nu este o variantă – chiar uşor îmbunătăţită – a lumii vechi, o simplă ajustare: îi este infinit superioară şi îi prezintă lichidarea definitivă. Este ceva creator. Este lumea vieţii, născută din puterea restaurării. Este, de acum, “o moarte care este moartea morţii” (K. Barth). Sau, cum spune Luter, o moarte a devorat-o pe cealaltă”. Totul a fost radical răsturnat. Crucea lui Cristos rupe definitiv şi… iremediabil echilibrul lumii.

Este decisivă, deci, afirmaţia: “Darul harului nu este precum căderea”. Sămânţa binelui, nu numai contrastează cu cea a răului, ci o o întrece şi se propagă – în extensie şi profunditate – cu o acţiune irezistibilă. Lupta este “inegală”. Răul, în ciuda aparenţelor şi a triumfurilor răsunătoare, nu va mai reuşi să ţină pasul în faţa binelui. Păcatul va fi mereu în întârziere faţă “de darul harului”. Păcatul – cum susţine un comentator – “nu este altceva decât trotuarul dreptăţii lui Dumnezeu”. Sau, dacă preferăm: scăunaşul, taburetul.

Nu se poate evita să facem referinţă la paradoxul crucii, care reprezintă un afront absolut, maxim al păcatului şi super-maxim al iubirii. Comentează, în această privinţă, A. Maillot: “Pe Golgota s-au întâlnit şi confruntat cea mai mare neascultare a omului (paroxismul lui Adam) şi totalitatea Iubirii lui Dumnezeu. Păcatul omului care îl ucidea pe Fiul şi harul lui Dumnezeu care oferea pe Fiul, au colaborat pe Golgota. Au plantat aceeaşi cruce. Aici s-au înodat pentru totdeauna, aici s-au împletit. Dar dacă unul a părăsit, altul s-a revărsat şi l-a înăbuşit pe primul, din moment ce derivă din el mântuirea universală şi cosmică (8,22)”

O concluzie simplă pentru noi? Iat-o. O asigură acea expresie: mult mai mult. Iată: atunci când rămânem copleşiţi, descurajaţi, în faţa realităţii răului prezent în lume, să reflectăm, cum ne sugerează Paul, că este în acţiune o forţă “mult mai mare…” Este prezentă şi operantă ceva “mult mai” puternic. Însă, acest “mult mai mult” nu ne permite să stăm cu mâinile în sân. Nici descurajaţi, nici resemnaţi, nici inerţi. Fiecare dintre noi trebuie să producă acea minusculă breşă prin care debordează în lume acel “mult mai mult” al binelui.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin