Predici

“Nu mergeţi la păgâni şi nu intraţi în nici o cetate a samaritenilor. Mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel”.

Ni se pare ciudată această recomandare pe care Isus o dă ucenicilor săi mai înainte de a-i trimite în misiune. Ce înseamnă aceasta? De ce a recomandat acest lucru? A cedat El oare mentalităţii poporului său? Dacă ar fi fost aşa, cum ar trebui să înţelegem porunca pe care o dă la sfârşitul Evangheliei apostolilor: “Mergeţi în lumea întreagă, faceţi ucenici din toate popoarele”?

Această recomandare e expresia strategiei lui Dio: pentru a face să ajungă mântuirea la toate popoarele, Domnul şi-a ales un popor, poporul evreu, “fiul său primul născut”, (Ex 4,22), şi l-a constituit ca semnul grijii şi al atenţiei sale deosebite; l-a voit sfânt pentru a arăta tuturor popoarelor sfinţenia sa; l-a făcut “lumină a popoarelor pentru a duce mântuirea sa până la marginile pământului” (Is 49,6).

“Dumnezeu nu a respins poporul său” (Rom 11,2), “darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile” (Rom 11,29). Isus e în acord cu pedagogia lui Dumnezeu: e atent mai întâi faţă de poporul lui Israel (Mt 15,24) pentru ca să poată împlini misiunea sa de mijlocitor al mântuirii.

Astăzi, depozitarul promisiunilor şi al alianţei lui Dumnezeu cu umanitatea este comunitatea creştină. Biserica, chemată să sfinţească lumea, trebuie înainte de toate să se sfinţească pe ea însăşi; însărcinată să proclame libertatea, egalitatea, pacea, respectul persoanei, trebuie să trăiască în interiorul ei aceste valori; destinată să fie cetate aşezată pe munte şi lumină care luminează casa, are nevoie de a se lăsa luminată, mai întâi ea, de Cuvântul Domnului ei.

Prima lectură

După eliberarea din Egipt, israeliţii au mers prin pustiu până au ajuns la Muntele Sinai. Acolo, Dumnezeu a încheiat cu ei o alianţă.

A încheia o alianţă e ca şi cum s-ar semna un contract, este promisiunea de a rămâne fideli unei angajări asumate în mod liber în faţa unor martori.

Lectura de azi ne redă cuvintele cu care Dumnezeu a propus israeliţilor să încheie alianţa cu El. Pentru a-i convinge, mai întâi le-a amintit ceea ce a făcut în trecut pentru ei: i-a eliberat din sclavia Egiptului şi, ca un vultur care, cu puternicile sale aripi îşi poartă puii, i-a condus printre munţii deşertului.

După această autoprezentare, îşi exprimă propunerea sa, prezintă condiţiile pactului, alianţei, şi promisiunile: dacă aţi vrea să ascultaţi glasul meu, dacă veţi păzi legământul meu, veţi deveni poporul pe care eu îl voi proteja în orice situaţie, veţi fi pentru mine o împărăţie de preoţi şi o naţiune sfântă.

Aceste ultime cuvinte ne interesează în mod deosebit pentru că sunt în legătură cu Evanghelia de azi.

Poporul lui Israel trebuia să fie “sfânt”, adică “separat” de celelalte popoare şi rezervat Dumnezeului său.Aceasta nu înseamnă că trebuia să rămână izolat, dar că trebuia să fie diferit de păgâni prin viaţa sa religioasă şi morală. Ar fi trebuit să fie şi un popor de preoţi pentru că fiecare, prin viaţa sa personală, ar fi trebuit să aducă cult lui Dumnezeu.

Ceea ce s-a întâmplat cu poporul lui Israel este imaginea a ceea ce trebuia să se întâmple cu noul popor al lui Dumnezeu, Biserica. Evanghelia de azi ne vorbeşte de începutul acestui nou popor prin chemarea şi trimiterea celor doisprezece apostoli.

Evanghelia

Numărul preoţilor şi surorilor este într-o constantă şi dramatică scădere, defectele lor cresc, vârsta medie creşte şi ea şi perspectivele unei schimbări de situaţii sunt practic nule.

Ce trebuie făcut?

Răspunsul se poate da uşor: ” Rugaţi-l pe Stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său”.

Fără îndoială trebuie să ne rugăm pentru vocaţiile la preoţie şi la viaţa religioasă, dar, a restrânge aplicarea acestui fragment evanghelic la această categorie de creştini este complet greşit şi chiar periculos: ne face să ne gândim la faptul că doar aceste persoane trebuie să se angajeze în serviciul comunităţii şi presupune că poporul lui Dumnezeu ar fi “o turmă fără păstor” sau “un seceriş” care nu este strâns şi se pierde astfel din lipsă de secerători.

Obiecţia cea mai puternică împotriva acestei interpretări se naşte din faptul că nu se întelege de ce Dumnezeu trebuie rugat să trimită păstori pentru turma sa şi lucrători în ogorul său.

Dacă ar fi aşa, s-ar comporta într-un mod supărător: noi ne zbatem cu toate puterile, dedicăm nopţi şi zile studiului Cuvântului lui Dumnezeu, vestirii Evangheliei, în timp ce El asistă nepăsător la destrămarea turmei şi la ruinarea recoltei. Acest lucru ne-ar face să abandonăm totul şi să ne gândim la altceva.

Cei 12 apostoli nu reprezintă preoţii şi surorile, ci tot poporul lui Dumnezeu; luând în considerare această pespectivă, interpretarea fragmentului se schimbă. Fiecare discipol are o misiune în câmpul său indiferent de condiţia sa de viaţă (căsătorit sau nu, doctor sau ignorant, puternic sau slab) toţi suntem chemaţi să ne angajăm în construirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Acum devine clar motivul pentru care este necesară rugăciunea: nu este vorba de a-l convinge pe Dumnezeu, ci de a transforma inima omului. Lui i se cere să-şi dezlipească inima şi mintea de criteriile şi judecăţile acestei lumi; el trebuie să asimileze gândurile lui Dumnezeu şi să primească viaţa nouă propusă de Cristos.

Cum se poate obţine această convertire, această transformare radicală? Numai dialogul cu Dumnezeu şi meditarea Cuvântului său pot împlini acest scop. Aceasta este rugăciunea recomandată de Isus.

Să ne întoarcem acum la chemarea şi trimiterea celor doisprezece.

Este o diferenţă notabilă între comportamentul lui Isus si cel al rabinilor din timpul său. Aceştia din urmă se înconjurau de ucenici pentru a-i face să devină la rândul lor viitori rabini onorabili, serviţi şi plătiţi. Însă, Isus îi cheamă pe apostoli pentru slujire.

Simte compasiune pentru poporul său, căci nu vede pe nimeni care să se îngrijească de el: nici capii politici, nici autorităţile religioase. Toţi sunt motivaţi de căutarea propriilor interese, avantaje, de perspectiva unei cariere. Se ghidează după privilegii, vor să-şi îmbunătăţească propria viaţă şi subjugă poporul căruia îi este foame, un popor bonav, oprimat, supus abuzurilor.

Isus este sensibil la nevoile şi la durerea omului. Verbul “i s-a făcut milă” apare de 12 ori în Evanghelii şi este folosit mereu pentru a exprima mila lui Dumnezeu sau a lui Cristos faţă de om. În acest fragment arată sentimentele lui Isus: el nu rămâne nepăsător, nu priveşte cu dezinteres şi indiferentă la situaţia în care se află poporul său, dar este mişcat, încearcă o emoţie profundă.

Această compasiune îl determină să intervină. Formează un nou popor: îi cheamă pe cei 12 -număr ce se referă la cele 12 triburi ale lui Israel.

Isus le dă acestor discipoli misiunea de a continua lucrarea sa, îndemnându-i înainte de toate să se roage, pentru că numai prin rugăciune pot dobândi sentimentele lui Dumnezeu; apoi, le conferă autoritatea de a alunga duhurile rele şi de a vindeca bolnavi.

Nu trebuie să ne imaginăm însă că toţi creştinii (preoţii, în special) au primit vreo putere miraculoasă de a vindeca. Duhurile rele şi bolnavii sunt simboluri a tot ceea ce se opune vieţii fizice, psihice, spirituale a omului, sunt expresiile acelor forme ale morţii cu care ne confruntăm în fiecare moment.

Autoritatea pe care Isus o conferă nu este asupra persoanelor, ci asupra răului, este forţa minunată a Cuvântului său care este capabil să distrugă răul şi să creeze o lume nouă.

În ultimele versete, este reamintită misiunea la care sunt chemaţi apostolii: “Mergând, predicaţi zicând: Împărăţia cerurilor este aproape. Vindecaţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, scoateţi diavolii”.

Este vorba despre ce a făcut însuşi Cristos. Deci, creştinii sunt chemaţi să-şi folosească toate energiile pentru a “reproduce”, pentru a face prezent în lume pe Învăţătorul lor. El este primul lucrător trimis în vie, apostolii sunt colaboratorii săi aşa cum a înţeles bine şi Sf. Paul.

Îndemnul cu care se încheie fragmentul: “În dar aţi primit, în dar să daţi”, este cererea de distanţare completă faţă de orice formă de interes egoist în dezvoltarea activităţii apostolice.

Ucenicul lui Isus nu lucrează pentru avantaje personale: pentru a fi cunoscut, stimat, apreciat sau pentru a se îmbogăţi. Oferă în mod gratuit disponibilitatea sa asemenea Învăţătorului. Unica sa răsplată va fi bucuria de a sluji, de a iubi pe fraţii săi cu generozitatea pe care a văzut-o la Isus.

E adevărat că, aşa cum spunea un anonim, cuvântul “gratis” e atât de străin modului nostru de a trăi încât a fost necesar să-l împrumutăm dintr-o limbă moartă, latina.

Gestul liber şi gratuit, darul în sensul genuin al cuvântului, făcut fără a aştepta ceva în schimb, actul creativ al iubirii care nu cere recompensă: toate acestea sunt tot mai rare.

E greu să acceptăm cuvintele lui Isus din Evanghelie: “În dar aţi primit, în dar să daţi”.

Un psihanalist american spunea: “Privind viaţa de fiecare zi găsim concepte precum: câştig, salariu, economie, evaluare, schimb, a poseda, a vinde”… Care sunt consecinţele acestei mentalităţi? Se pierde gustul iubirii, care e prin natura sa gratuită.

Autorul romanului Contele de Montecristo spunea: “În afaceri nu sunt prieteni, ci numai tovarăşi”. (Alexandru Dumas) Care apoi devin suspicioşi, neîncrezători: “Aceasta e regula afacerilor – scria un autor american – Faceţi altora pentru că ei sigur vă vor face vouă”.

Se răstoarnă scara valorilor; şi astfel se strică relaţiile cu ceilalţi. Chiar şi în familie; cu rudele, cu prietenii… se uită că “fericirea nu constă în a fi iubiţi: aceasta este doar o satisfacţie a vanităţii îmbinată cu dezgustul. Fericirea constă în a iubi” (Thomas Mann). Dacă cumva am pierdut-o, să redescoperim virtutea gratuităţii!

Să ne amintim şi de celălalt cuvânt al lui Isus: “Mai multă bucurie este în a da decât în a primi”. Papa Ioan al XXIII spunea: “Aceasta este sărbătoarea mea: a dărui”.

Adevărata măreţie a unei persoane nu constă în puterea sa, şi nici în inteligenţa sa, dar în dăruirea de sine altora. Să reţinem că ne construim viaţa cu ceea ce dăruim.

Prelucrare realizată de pr. Nicu Farcaş după Fernando Armellini

Diverşi alţi autori Ritul latin