Predici

Mamona

Aparent, un cuvânt care asigură, puţin liniştitor. Însuşi sunetul îţi dă o senzaţie pufoasă de confort: mamona. În realitate originile sale sunt cu totul altele decât nobile. Îşi înfige rădăcinile într-un teren sătul de venin. Trecutul său şi prezentul este, la o examinare chiar aproximativă, echivoc. Mamona derivă dintr-un cuvânt aramaic care înseamnă generic bogăţii, posesiuni, bunuri. Şi este folosit, în literatura ebraică, aproape totdeauna în sens peiorativ. Targumul şi Talmudul, în mod deosebit, vorbesc deschis de “mamona nelegiuirii”, sau despre “bogăţii mincinoase”.

În relatarea de la Matei, banul este periculos pentru că îl duce pe om să săvârşească acţiuni infame. Iuda îl trădează pe Cristos pentru treizeci de dinari (26, 14-16). Slujitorul, din cauza unei sume mizerabile, devine protagonistul unei scene desgustătoare (18, 23-35). Lucrătorii viei se lasă, orbiţi de gelozie, cuprinşi de un protest vulgar cu stăpânul, din cauza unei plăţi întregi acordate şi celor care munciseră numai o oră (20, 1-16). Soldaţii se lasă corupţi de o sumă mică şi răspândesc zvonul despre furtul trupului lui Isus (28, 13).

Cazuistica lui Matei s-ar putea “îmbogăţi” cu o mulţime de nelegiuiri săvârşite în istorie, şi repetate în cronicile zilnice, din cauza banului. Când sunt la mijloc banii, sunt oameni dispuşi să urască, să mintă, să ucidă, să trădeze, să exploateze, să facă să se sufere, să astupe conştiinţa, să recite comediile cele mai respingătoare. Dacă ar trebui să fie cercetate mârşăviile şi idioţiile săvârşite din cauza banului, sau oricum de interesele economice, ar rezulta o listă tulburătoare. Legături rupte cu brutalitate, sentimente călcate în picioare, duşmănii permanente, suspiciuni care otrăvesc raporturile, invidii corosive, idealuri renegate, operaţiuni cinice, acţiuni murdare, gânduri şi calcule secrete care, dacă ar apare în lumină, ar acoperi de ruşine şi feţele cele mai respectabile.

Mamona, nu numai că provoacă o serie incredibilă de meschinătate şi neruşinări (ciudat: nu mi s-a întâmplat să întâlnesc un individ care să mărturisească faptul că a devenit “murdar” pentru că a păcătuit cu mamona!), este “mincinos”. Pentru că falsifică raporturile cu aproapele, cu lucrurile, şi chiar cu ei înşişi. Chiar mai mult cu Dumnezeu. Cu banii, nu numai că sunt corupţi alţii, ci se corup pe ei înşişi. Un individ, când se lasă sedus de mamona, renunţă să fie adevărat, devine un altul, devine de nerecunoscut, duce o viaţă “aparentă”. Totul este contaminat de minciună. Mamona săvârşeşte adesea acţiunea sa cea mai devastatoare pe tărâmul religios. Iniţiative, opere, sub acoperirea sacrului, ascund adesea mâna profanatoare a mamonei.

Nu în zadar Cristos s-a dezlănţuit cu violenţă ne mai auzită împotriva negustorilor care invadaseră şi năpădiseră Templul. Acel negoţ era (este), aş îndrăzni să spun prin natură, lipsit de onestitate. Pentru că falsifică relaţia autentică cu Dumnezeu.

Cu pretextul viclean de a sluji cauza lui Dumnezeu, de a promova gloria sa, onorează şi întăreşte pe concurentul său cel mai de temut şi mai viclean. Atunci când este la mijloc mamona, Dumnezeu dispare (chiar dacă rămâne eticheta), şi se impune idolul. Totul este dat idolului care, pentru a trezi interesul, se foloseşte fără ruşine de numele lui Dumnezeu.

Banul sărăceşte

Desigur. Mamona se declară “slujitoare”, se pune la dispoziţia ta. Dar, fără să observi, ea devine stăpâna. Ea te domină, “dispune” de tine. Şi, pe măsură ce îl acumulezi, te sărăceşti. Mai bine, ea te sărăceşte. Înainte de toate pe un plan uman. Te înşeli că, sub protecţia bogăţiilor, viaţa ta este asigurată. În realitate, mamona îţi sustrage viaţa, bucuria de a trăi. Răpeşte umanitatea ta. Jefuieşte spontaneitatea ta. Pentru ea te agiţi, te preocupi. Cu obsesia de a câştiga pentru trai, uiţi să trăieşti, dispare sensul existenţei.

Chinuit de teama de a nu-ţi lipsi nimic, sfârşeşti prin a te lipsi pe tine însuţi. O viaţă mereu în fugă, muşcat de grabă, devorat de neliniştea de a câştiga mereu mai mult, de a aduna o mai mare cantitate de haine, nu mai este viaţă, ci sclavie. Mamona, cu scuza de a-ţi dărui totul, îţi ia totul. În special, îţi ascunde realitatea. Îţi leagă ochii. Astfel nu vezi limitele, şubrezenia bunurilor, fragilitatea oricărui lucru. Te gândeşti să-ţi asiguri liniştea şi siguranţa, de a fugi de provizorat acumulând bunuri. Şi nu observi că aduni inconsistenţă.

Punctul de echilibru

Cristos condamnă truda, teama exagerată, agitaţia nebună. Ocupă-te, fără a fi preocupat. Fii activ, fără a fi agitat sau, mai rău, tulburat. Prevăzător, dar nu neliniştit sau îngrijorat. Să te oboseşti, să te implici, fără trudă. Să ai grijă, fără să te nelinişteşti. Să părăseşti preocupările secundare, pentru a face loc la cele esenţiale. Să cultivi gândurile importante, respingând pe cele trecătoare. Să faci în aşa fel ca interesele să nu treacă peste valorile lor. Nu permite ca perspectivele imediate să acopere “ultimele” scadenţe. Grijile materiale nu trebuie să facă să uităm că omul este destinat pentru “altceva”.

În sfârşit, trebuie să stabilim o ierarhie precisă a preocupărilor. Pentru aceasta, având prezentă perspectiva lui Matei, este necesar de a stabili un punct de echilibru, un centru de greutate a persoanei. Ce călăuzeşte viaţa omului? Spre care realităţi îl “înclină” gândurile sale, aspiraţiile sale? Ce obiective determină alegerile sale, hotărârile sale? Ce idealuri captează atenţia sa? Ce ocupă inima sa?

Să părăsim şi ultimul punct de sprijin

Credinţa se traduce, reflectând la lecturile liturgiei de astăzi, într-o atitudine fundamentală exprimată de cuvântul “a se încrede”. Sau, mai bine, “a se încredinţa”. Siguranţa, pentru cel credincios, se sprijină numai pe iubirea lui Dumnezeu. Această iubire care, după imaginile sugestive din prima lectură, ia caracteristici materne şi nu se micşorează niciodată, este imună la “uitare”. Dacă cel care crede îşi pune încrederea sa în alte lucruri, dacă îşi caută siguranţa în altă parte, se lasă înghiţit inevitabil de spirala chinurilor şi de trudă.

“Truda este, şi idolatrie şi lipsă de umanism. Idolatrie, pentru că în loc să te încrezi în Dumnezeu pui încrederea ta în altă parte, în lucruri care te trădează apoi. Este lipsă de omenie, pentru că această încredere pusă în mod greşit se revoltă împotriva omului. La rădăcina trudei este un raport strâmb cu Dumnezeu şi cu lucrurile” (B. Maggioni). Providenţa Tatălui, care este fundalul întregii pagini evanghelice a lui Matei, nu se descoperă printr-o serie de raţionamente sau un mecanism de demonstraţii logice riguroase.

Argumentările, în loc să o facă evidentă, o ascund. În loc să o activeze, o împiedică. Providenţa trebuie experimentată. Şi pentru aceasta este necesară o abandonare completă, o despuiere totală, o renunţare absolută la orice fel de sprijin. Numai după ce m-am agăţat de ultimul, fie şi cel mai firav punct de sprijin, eu mă arunc în abisul mereu surprinzător al Providenţei divine. Dacă, în acest timp, stau agăţat prudent de ramura unei oarecare siguranţe umane, eu rămân în condiţia de “suspendat”, care este cea mai contradictorie faţă de credinţă.

Descoperirea Providenţei are loc după “salt”, nu înainte. Impactul cu Providenţa se realizează după ce am dat drumul la sprijin. Dacă pretind să las prinderea numai când observ terenul solid sub picioare, operaţiunea mea este una de prudenţă, de calcul uman, nu de credinţă. Evident, nu toţi se simt capabili de a efectua saltul. Între timp, însă, s-ar putea începe cu familiarizarea puţin cu Providenţa, încercând să fim reprezentanţii săi, trimişii săi, către cineva care are absolută nevoie de ea. Cu alte cuvinte, o cale practicabilă pentru toţi pentru a descoperi ce este Providenţa, şi în ce fel surprinzător se manifestă, constă în a ne face instrumentul ei.

Refuzat de toate tribunalele

Un mod deosebit de a se încrede în Domnul este cel exprimat de Paul, care se declară indiferent de judecăţile oamenilor (laude sau acuze), pentru a apela numai la judecata lui Dumnezeu. “Puţin mă interesează că sunt judecat de voi sau de un consens uman; ba mai mult, nici eu nu mă judec pe mine însumi… Judecătorul meu este Domnul”. Apostolul refuză total orice tribunal uman (inclusiv al său propriu), pentru a apela numai la cel divin.

Un “servitor al lui Cristos”, mai ales, nu trebuie să aibă nici o preocupare de a plăcea. Când cineva ţine să fie admirat, adulat, se comportă aşa încât să nu întunece propria imagine publică seducătoare, pretinde să fie aclamat, să placă mereu mai mult, să apară strălucitor cu orice preţ, este în primejdie de a trăda mesajul. Confruntarea serioasă este cu adevărul şi exigenţele evangheliei, nu cu popularitatea. Dacă cineva se încredinţează, ca Paul, judecăţii Domnului, nelăsându-se condiţionat de judecăţile (fie pozitive fie negative) oamenilor, dobândeşte o pace uluitoare, şi gustă adevărata libertate.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin