Predici

Un templu consacrat de iubire

De pe munte, astăzi, ne vin propuneri ne mai auzite. Moise (prima lectură) ne prezintă un ordin peremptoriu din partea lui Dumnezeu: “Fiţi sfinţi, pentru că eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt”. Cristos, ca întărire, impune: “Fiţi deci desăvârşiţi aşa cum este desăvârşit Tatăl vostru ceresc”. Poate părea un program puţin abstract, chiar în afara capacităţii noastre. Dar fragmentul din Levitic precizează: “… Nu păstra în inima ta ura împotriva fratelui tău… Nu te răzbuna şi nu purta ură… Iubeşte-l pe aproapele tău…”

Deci perfecţiunea divină la care trebuie să tindem este perfecţiunea carităţii, a iubirii care compătimeşte şi iartă (“Iubiţi pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru prigonitorii voştri…” este porunca lui Cristos), spre a imita pe Tatăl ceresc “care face să răsară soarele său asupra celor răi şi asupra celor buni”. În această perspectivă este posibilă interpretarea uimitoarei declaraţii a lui Paul: “Sunteţi templul lui Dumnezeu… Sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi”. Acest templu este consacrat numai de iubire.

Pentru a putea primi ca oaspete pe Duhul lui Dumnezeu trebuie curăţat cu grijă acest templu de zgura şi crustele urii, mâniei, răzbunării, ale resentimentelor, duşmăniei faţă de alţii, care s-ar putea aduna acolo. Acolo se celebrează o liturgie esenţială: aceea a bunătăţii şi a iertării. Alte practici nu au nici un sens dacă lipsesc actele de caritate. Templul este profanat când, preocupându-ne exclusiv de datoriile religioase, neglijăm datoriile faţă de aproapele. Atunci când toţi fraţii găsesc loc şi sunt primiţi fără rezerve şi discriminări în inima noastră, şi Dumnezeu are loc în inima noastră. Dacă cineva este ţinut afară, întâmpină refuzul nostru El neagă Prezenţa sa. O inimă goală de iubire, este ca o biserică profanată, nu se mai poate celebra cultul în ea, este exclusă slujirea divină şi este destinată pentru altceva…

Chemarea la “extraordinar”

Pagina evangheliei de astăzi pretinde ca discipolul lui Cristos să împlinească gesturi extraordinare, neobişnuite, să facă lucruri ne mai văzute, să facă acţiuni ne mai auzite. Toate acestea, însă, ca un fapt obişnuit, normal, aproape scontat. Creştinul care întoarce şi celălalt obraz, nu răzbună ofensele, se roagă pentru duşmani, iubeşte pe prigonitorii săi, nu este o fiinţă excepţională. Este unul care face numai ceea ce trebuie să facă. Nu trebuie să se considere un erou, ci unul care “respectă legea”, care păzeşte cu rigurozitate regulile codicelui de comportament stabilit de Învăţătorul.

Iertarea nu constituie o excepţie, un fapt răsunător, ci ceva normal. Adică, “extraordinarul” după regulile lumii vechi devine o practică obişnuită conformă cu exigenţele proclamate de Cristos în Predica de pe Munte, care inaugurează lumea nouă. Când cineva, în iubirea sa, nu se lasă determinat de comportamentul altuia, răspunde la o provocare cu bunătate, în faţa unei violenţe reacţionează cu blândeţe, urmează calea împăcării fără să reacţioneze în termenii dreptului care trebuie apărat sau a nedreptăţii de imputat, a dobândit pur şi simplu posibilitatea de a declara, fără a minţi, propriul nume: de creştin.

Dacă evit această pagină, dacă o consider ca ceva opţional oferit unei persoane privilegiate chemată să împlinească impresii senzaţionale, mulţumindu-mă să fiu unul care nu face rău nimănui, respectă pe ceilalţi dar este decis să se facă respectat, eu mă plasez în afara creştinismului. Dacă mărturisesc că sunt creştin, şi nu vorbesc limbajul iubirii, al iertării, al înţelegerii, al non-violenţei (inclusiv cel verbal), spun neadevărul.

Paradox sau banalitate

Creştinul, în fond, se poate defini ca un “original”. Original în sensul că face lucruri puţin ciudate, are comportamente bizare, împlineşte acţiuni neprogramate după criteriile obişnuite. Unul care refuză să urască pe duşman, răspunde la o injurie cu un cuvânt de înţelegere, binecuvântează pe cel care îl bârfeşte, salută cu un surâs pe un individ care nu o merită, nu se preocupă de a ieşi în evidenţă, opune blândeţea aroganţei, uită o umilire care i-a fost pricinuită, o acţiune infamă pe care a suferit-o, este fără îndoială un “original”, trăieşte într-o altă lume, nu respectă criteriile obişnuite de comportament. Cei cumsecade spun cu gravitate: “Nu este la locul lui…” “A ieşit din minţi…”

În realitate, nu stă în locul fixat de ei. Este “în afara” lor. Străin de obiceiurile lor. “În afara” mentalităţii dominante. “Dar dacă toţi ar face aşa, unde am ajunge…?” Ah, dacă acele comportamente ar fi comune, toţi ar fi “originali”, şi ar fi vorba de un lucru mai degrabă interesant, şi s-ar împlini evanghelia. O situaţie care nu ar fi deplorabilă. Da, creştinul este un original. În sensul aceluia care imită comportamentul lui Dumnezeu, care “face să răsară soarele asupra celor răi şi asupra celor buni, şi face să cadă ploaia asupra celor drepţi şi asupra celor nedrepţi”.

Posibilitatea de a imita pe Dumnezeu în generozitatea sa fără restricţii, în iubirea sa fără margini, fondează originalitatea, specificul creştinului. Creştinul, sau este un original (cu faptele, nu cu vorbele), sau nu este creştin. Dacă face ca toţi, se potriveşte cu regulile lumii vechi, este incapabil de acţiuni neobişnuite, devine neînsemnat, neglijabil. Dacă trăieşte conformându-se registrelor moderaţiei, ale bunului simţ, ale prudenţei umane, demonstrează că nu a învăţat cuvintele “dar eu vă spun” ale lui Cristos.

Creştinul, sau este omul paradoxului, sau este omul banalităţii. Dacă este previzibil, repetitiv, nu reuşeşte să surprindă, anulează noutatea evanghelică, nu merită atenţie. Dacă prezenţa creştină nu pune în încurcătură, nu aruncă tulburarea în ceremoniile acceptate de toţi, îmbracă hainele confecţionate după măsura bunului simţ, şi gusturile lumii, determină absenţa lui Cristos, trădează pe Învăţătorul. Nu este vorba de a apare extravagant cu orice preţ. Ci de a fi indiciul unei lumi diferite, inventatorul unui stil nou de raporturi între oameni. În orice caz, rămâne iubirea “imposibilă”, nebună, de negândit, sugerată de “dar eu vă spun” al lui Cristos, şi interpretat de El în viaţa sa şi în Pătimirea şi Moartea sa, adevăratul criteriu al originalităţii creştine.

Slăbiciunea răului

Răul, în ciuda aparenţelor, este slab, posedă resurse limitate. Urii îi este frică, se simte ameninţată de stingere. Are nevoie, pentru a supravieţui, de a se menţine, de a rezista, de a se perpetua de reacţia altuia. Ofensa are nevoie de răzbunare. Nedreptatea are nevoie de restituire. Violenţa, pentru a se întări, are nevoie de violenţa adversarului. Polemica, pentru a continua, necesită reacţia invidioasă a persoanei vizate. Agresivitatea, răutatea, meschinăria, se alimentează când se întâlnesc cu tot atâta pizmă, răutate, resentiment.

Picătura de venin este potenţată şi câştigă virulenţă mereu mai mare şi se reproduce graţie veninului cu care se “răspunde”.

Cine provoacă o bătaie nu se poate lipsi de riposta la propriile lovituri. Altfel totul s-ar termina. Vai dacă de cealaltă parte nu ar fi un adversar animat de contra argumente. Dacă cineva ar părăsi câmpul de luptă, ar ignora sau ar uita regulile jocului. Arsenalele, magazinele urii ar rămâne goale dacă ar avea numai producţia proprie, şi ar lipsi colaborarea, co-producţia duşmanului. Iubirea taie răul de la rădăcină, întrerupe legăturile cu sursa la care se alimentează răutatea, o împiedică să se aprovizioneze. Iertarea sfărâmă spirala urii, rupe cercul vicios.

Un gest de mărinimie provoacă un scurt circuit în reţeaua meschinătăţii, în urzeala manevrelor obscure, şi toţi se bucură, pe neaşteptate, de lumină. Este necesar ca un om curajos să declare “nu accept”, şi aroganţa rămâne golită, brutalitatea este lipsită de mijloacele necesare pentru a supravieţui. Foarte adesea noi credem că slăbiciunea, non violenţa, blândeţea se sfârşesc prin a lăsa câmp liber năvălirii răului. Lucrurile stau tocmai invers. În realitate, iubirea este unica forţă capabilă să contrasteze în mod eficace cu ura, să-i ia terenul, s-o stingă, s-o ducă până la stingerea ei.

Creştinul devine învingător, nu când reuşeşte să se impună cu armele adversarului, ci atunci când aruncă armele proprii. Duşmanul se pierde, se simte pierdut, când nu-l mai vede nimeni, când nu mai este considerat ca atare. Slăbiciunea iubirii este unica forţă în stare să nimicească răul. Mânia se hrăneşte dintr-o altă mânie. Un individ care iubeşte, iartă, uită, renunţă la ură, îi neagă mijloacele de susţinere. “Se poate învinge pe altul, numai lăsând ca răutatea sa să se stingă în el, ne găsind ceea ce caută, adică opoziţia şi cu aceasta alt rău, cu care să se aprindă mai mult. Răul devine neputincios dacă nu găseşte nici un obiect, nici o opoziţie, ci este suportat şi suferit cu răbdare.

Aici răul se întâlneşte cu un adversar mai puternic decât el; desigur, însă, numai acolo unde este anulat şi ultimul rest de opoziţie, unde renunţarea de a plăti răul cu rău este totală. Răul care nu poate ajunge scopul său de a genera alt rău, rămâne singur” (Bonhoeffer). Când eu părăsesc câmpul de dispută, nu sunt unul care fuge, lasă câmpul deschis răului. Pur şi simplu, mă postez pe teritoriul vieţii şi las ca ura să se sfârşească şi să moară în deşertul său arid.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin