Predici

Bucuria nu se găseşte pe versantul uşurinţei

Fericirile, care deschid Predica de pe Munte, îl prezintă pe Dumnezeul fericirii. Astăzi fragmentul evangheliei care ne este propus eliberează terenul de echivocuri. Bucuria, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, nu se găseşte pe versantul uşurinţei. Dumnezeul fericirii este un Dumnezeu exigent. Care propune o interpretare a Legii, a eticii, în cheie de radicalitate, aş îndrăzni să spun de “exces”. Prezintă un program de viaţă în care obligaţia cerută merge dincolo de criteriile comune, formele acceptate, comportamentele date de prudenţă. Cuvintele “dar eu vă spun” nu privesc cantitatea. Cristos nu adaugă alte porunci, alte norme pentru a caracteriza noutatea sa. Ci eliberează, simplifică desişul, vegetaţia abundentă din tărâmul moral, astfel încât să deschidă deasupra capului celui care crede o fâşie de cer.

În încurcătura prescripţiilor infinite, El apucă decis capătul firului şi îl duce până la consecinţele extreme. Mai ales, nu se limitează la comportamente exterioare ireproşabile. Pătrunde cu privirea în inima omului, care trebuie să fie în armonie cu nucleul esenţial al Legii, şi deci este curăţată de orice depunere de ură, mânie, dispreţ, este eliberată de miasmele gândurilor şi dorinţelor rele, este eliberată de urmele ascunse ale falsităţii, ale calculelor viclene.

Interzisă mulţumirea de sine

Noutatea poziţiei luate de Cristos în privinţa Legii vechi (nu “abolirea”, ci “desăvârşirea”) poate fi reluată în acest dinamism: continuitate; ruptură; depăşire. Isus nu anulează ceea ce “s-a spus celor din vechime” (numai dacă nepotrivirea sa priveşte anumite interpretări rătăcite). Totuşi impune un element de ruptură (“dar eu vă spun”). Pentru că vizează centrul, recuperează inspiraţia şi tensiunea originală, le purifică de crustele abuzive cu care au fost sufocate şi paralizate. Pe Legea lui Dumnezeu oamenii au suprapus schemele lor, comentariile lor, obiceiurile lor, care au sfârşit prin a întuneca proiectul original şi mai ales prin a-i bloca dinamismul. Legea a rămas mumificată, fixă, imobilă. Isus îi redă mişcarea, uşurinţa, îi descoperă posibilităţile. Legea închistată în forme, care a atins dimensiuni greşite, este o Lege de-formată, care nu mai manifestă intenţiile lui Dumnezeu, planul său de iubire.

Isus o eliberează de aceste spoieli scleerozante, de aceste armături exterioare, îi anulează contradicţiile, ne face să observăm sensul, sufletul, logica de fond, ne descoperă consecinţele, bogăţia şi potenţialitatea pe care le prezintă. În sfârşit, îi restituie dinamismul rămas congelat. Isus pretinde ca discipolii săi să practice o dreptate “superioară” celei a cărturarilor şi a fariseilor. Aceasta nu înseamnă că trebuie să se simtă superiori, nici că trebuie să condamne în bloc acea practicare. Pur şi simplu discipolii nu pot “să se mulţumească” să repete acel model. Sunt chemaţi să facă ceva diferit. Pentru ei valorează regula de depăşire, de a trece peste.

Fără a cădea în simplificări facile şi nedrepte (care adesea depind de imagini caricaturale care au fost elaborate în privinţa acelor personaje), putem să notăm că: 1. Dreptatea cărturarilor trădează prea adesea o preocupare de exactitate şi ortodoxie formală, de fidelitate faţă de literă, neglijând spiritul. 2. Dreptatea practicată de farisei (fariseii din toate timpurile şi din toate ariile religioase) poate păcătui de rigiditate, rigorism rece, preocupare cantitativă, lipsa de interioritate, atenţia exasperată faţă de amănunte până la pierderea din vedere a esenţialului. Antitezele formulate de Isus subliniază o deschidere şi o intensitate în iubire care trebuie să caracterizeze raporturile faţă de aproapele, puritatea intenţiilor, o fidelitate fără deficienţe şi şovăiri, lipsa de orice artificiu (inclusiv cea legalistă) în comportamente şi în limbaj.

În sfârşit, caritatea împinsă până la consecinţele extreme, interioritate, transparenţă.

A câştiga credibilitate fără acoperirea abuzivă a lui Dumnezeu

Apropo de artificiile care fac să apară linearitatea şi simplitatea limbajului (“da, da, nu, nu”) pentru a o lua pe calea acelui “ceea ce este în plus vine de la cel rău”, va fi oportun să ne oprim asupra temei jurământului. Să observăm cum Isus demască ipocriziile şi contradicţiile comportamentelor noastre. Jurământul, într-adevăr, cheamă în cauză pe Dumnezeu, îl pune în discuţie în acţiunile noastre. Isus demontează bază întregul mecanism, chiar dacă este solemn, al jurămintelor, prin care Dumnezeu este invocat ca martor al adevărului unei afirmaţii.

Ca şi cum s-ar spune: Dacă, atunci când rosteşti un jurământ, ai nevoie să te pui în prezenţa lui Dumnezeu, aceasta înseamnă că uiţi că eşti totdeauna în prezenţa lui Dumnezeu. Dacă ceea ce ai pe buze corespunde cu ceea ce ţii în inimă, atunci un simplu da sau nu pot să ajungă. Garanţia da-ului sau nu-ului tău este fiinţa ta “adevărată”, nu Dumnezeu. Isus refuză să vadă în jurământ un obstacol în faţa minciunii (atunci jurământul poate deveni un refugiu al minciunii). El vrea să distrugă minciuna. Nu se mulţumeşte s-o dea afară din tribunale sau din actele publice. Vrea să o elimine definitiv din viaţă.

Cel credincios este pus în faţa responsabilităţii proprii. Nu-i este permis să apeleze la Dumnezeu pentru a obţine credibilitate. Trebuie să meargă deschis, să câştige credibilitate cu propria transparenţă, nu sub acoperirea lui Dumnezeu.

Aşa cum observa Bonhoeffer, “jurământul aruncă umbra dubiului asupra oricărui alt cuvânt omenesc. De aceea el vine “de la cel rău”. Dar discipolul în toate cuvintele sale trebuie să fie lumină”.

Cine nu are nimic de ascuns în faţa Domnului, nu trebuie să aibă nimic de ascuns sau falsificat în faţa altora. Discipolul (şi Biserica) nu are nevoie să ascundă nici chiar propriile păcate, din moment ce Crucea lui Cristos, în afară că le iartă, le descoperă, le dezvăluie. Tot Bonhoeffer: “Nu este nici un adevăr în faţa lui Isus fără adevăr în faţa oamenilor. Nu putem să-l urmăm pe Isus fără a trăi în adevărul descoperit în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor”.

Provocarea lui “dar eu vă spun”

Orice “dar eu vă spun” al lui Cristos introduce un element de ruptură faţă de atâţia învăţători, de atâtea voci care ne asediază şi ne condiţionează. Să ne înţelegem: discipolul care înregistrează acel neliniştitor “dar eu vă spun”, nu este solicitat să asculte de “cei vechi” în opoziţie cu sfătuitorii “moderni”. Se armonizează, mai degrabă, cu un cuvânt “diferit”, care vine de departe dar se manifestă mereu nou şi se traduce în comportamente neobişnuite, surprinzătoare, originale, care nu se programează. Calea creştinului nu este o cale “obligată”, după cum pretind propagandele şi modele şi tradiţionalismele cele mai învechite, ci “surprinzătoare”.

Discipolul, care trăieşte în starea harului, este chemat să aleagă (este situaţia descrisă de prima lectură), să ia hotărâri, într-o atitudine de libertate şi cu un sens limpede de responsabilitate personală, care nu poate fi delegată altora. Dar alegerea nu are ca referinţă o grămadă de prescripţii formulate o dată pentru totdeauna, o mulţime de norme deja fixate de la plecare, o listă prestabilită, cu toate că atenţia la glasul Spiritului care, deşi ne oferă o orientare de fond, devine “inspiratoarea” comportamentelor neaşteptate, îndrăzneţe, generoase, nescontate. Şi terenul nu este cel arid, al unui codice, ci cel fraged, fertil, al vieţii.

În sfârşit, ar fi bine să nu uităm că privirea celui credincios oscilează între doi poli care sunt mereu legaţi împreună: exigenţele “imposibile” dar necesare ale lui Dumnezeu, şi indulgenţa sa infinită. Cristos, pentru că ne iubeşte, pentru că vrea fericirea noastră, ne cere mult, ne cere totul. Dar, împreună, nu ignoră slăbiciunile noastre şi mizeriile noastre. Pretinde un răspuns serios, o angajare absolută. Şi aşteaptă, împreună, căinţa şi recunoaşterea umilă a insuficienţelor noastre.

Dumnezeu, “pentru cei care îl iubesc” – cum ne aminteşte Paul în lectura a doua – ne-a descoperit lucruri ne mai văzute sau simţite. Aceste lucruri ne mai auzite şi ne gândite le-a depus ca un secret, dar şi ca un germen, în inima celor credincioşi. Şi acest germen produce o înţelepciune “divină, misterioasă, ascunsă”, care nu este din această lume nici de la stăpânitorii acestei lumi, dar ne este comunicată numai de Duh prin şcoala şi forţa Celui Răstignit. Totuşi este vorba pentru fiecare din noi, de a ne lăsa provocaţi, de a ne cutremura mereu, de acel palpitant “dar eu vă spun” care ne împinge pe terenul noutăţii celei mai tulburătoare.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin