Predici

Ocazie pentru a ne bate pieptul

Apropierea discipolilor de Învăţătorul, după imaginea care ne-a fost propusă în evanghelia din duminica trecută, nu poate să sugereze ideea unui raport intimist, cu circuit închis. Mulţimea este prezentă. Stă acolo în aşteptare. Provoacă, pentru a spune astfel, un scurt circuit. Discipolii sunt chemaţi să asculte un cuvânt la ureche, pentru a-l striga de pe acoperişuri. Trebuie să primească un mesaj, pentru a-l interpreta existenţial, pentru a-l răspândi.

Evanghelia de astăzi prezintă tocmai vocaţia creştină în cheie de “funcţie publică”, de slujire făcută tuturor. Este rolul, indispensabil, al sării, al luminii. “Voi sunteţi sarea pământului… Voi sunteţi lumina lumii…” Evident cineva nu este sare nici lumină cu vorbe, declaraţii, intenţii bune, ci cu faptele. Faptele decurg din iubire şi sunt semnul iubirii. Trebuie să arate iubirea, nu să facă suportul prestigiului şi puterii (şi, bineînţeles, “faptele bune” nu trebuie confundate cu “afacerile”, chiar dacă unii profitori fără scrupule, cu câtva timp în urmă, au avut obrăznicia de a susţine că nu este nici o pagină din evanghelie care să interzică combinarea unor afaceri foarte bune. Evident au interpretat într-un mod foarte îndrăzneţ fraza: “Ca să vadă oamenii faptele voastre bune şi să dea slavă Tatălui vostru care este în ceruri”. Ceva cam aşa: Lui Dumnezeu slavă, şi noi ne mulţumim… cu banul).

Aceste fraze, totuşi, care precizează rolul nostru, nu ne dau în mod necesar un atestat de superioritate asupra altora, nu sunt un titlu de onoare, nici nu pot fi interpretat în cheie de elogiu sau să facă loc la revendicări triumfaliste de merit. Slujesc, pur şi simplu, să ne facă să fin conştienţi de responsabilităţile noastre şi de a măsura neîmplinirile şi vinovăţiile noastre. Deci, în loc să fie un motiv de orgoliu, ar trebui să constituie o ocazie pentru un sfâşietor examen de conştiinţă. Adică: ceea ce ar fi trebuit să fim în faţa apelului care ne-a fost adresat de a ne pune în slujirea lumii.

Să încercăm să reflectăm: care a fost aportul nostru pentru a promova toleranţa, decolonizarea, eliberarea? Care războaie le-am împiedicat (nu numai deplorat)? Care persecuţii le-am evitat (nu numai condamnat)? Care mişcări de emancipare le-am aţâţat (nu numai le-am făcut ale noastre după ce alţii au riscat pentru ele)? Care bariere le-am înlăturat, care nedreptăţi le-am suprimat? Care speranţe le-am aprins în lumea celor fără speranţă prin acte concrete şi provocatoare, nu simple invitaţii la speranţă? La care mişcări de pace, unitate, înţelegere, am fost protagonişti?

Deci, nu este tocmai cazul de a umfla pieptul în faţa acestor cuvinte din Discursul de pe Munte. Dimpotrivă trebuie să ne facă să ne batem pieptul. În loc să pornim de la faptul că nu suntem luaţi în seamă, că suntem neglijaţi, aruncaţi de o parte, să ne întrebăm dacă nu cumva sarea noastră nu a devenit insipidă. Şi Domnul nostru a prevăzut ca sarea care a pierdut gustul să fie “călcată în picioare de oameni”. Mai ales trebuie să dăm cont că dacă reuşim aşa de puţin să luminăm, ceea ce se datorează faptului că suntem prea puţin transparenţi faţă de Cel care, singur, este lumina lumii. Când suntem prea deranjanţi, prea plini de noi înşine, prea preocupaţi de a străluci, este natural că acumulăm opacitate.

Simţul măsurii

Sarea este şi o chestiune de dozaj. Nici puţină, dar nici prea multă. Dacă lipseşte sarea, o mâncare nu are gust. Dar excesul de sare poate face o mâncare lipsită de gust, de nemâncat. Este un stil creştin insipid, care renunţă, timid, tremurător. Dar este şi un stil creştin băgăreţ, neplăcut, indisponibil, agresiv, arogant, gălăgios. Dar mărturia în lumina sincerităţii şi îndrăzneala nu are nimic cu aroganţa, cu gustul provocării zgomotoase. Poate fi şi un păcat “al bunei educaţii” excesive. Totuşi remediul nu este desigur insulta, mojicia, vulgaritatea, grosolănia, neruşinarea.

Prezenţa nu trebuie confundată cu luarea în posesie. Se poate accepta recomandarea lui Andrej Sinjavskij, care denunţă pericolul “asanării din rădăcină” (sanatio în radice). Totuşi trebuie să reţinem că rolul arborelui nu este numai cel de a produce bâte noduroase de luptat împotriva duşmanilor. Sarea, în timpul lui Isus, era folosită şi ca îngrăşământ (chiar şi astăzi atâţia fertilizanţi au la bază săruri minerale). Sarea, desigur, arde – pentru că conţine focul – . Este nevoie, însă, să împiedice ca să ameninţe, să stingă viaţa. Pe de altă parte, ştim că anumite produse folosite de agricultură din păcate sunt cauza contaminării pânzei freatice şi chiar de otrăvirea roadelor pe care ar trebui să le favorizeze şi să le conserve.

Acelaşi discurs este valabil şi pentru lumină. Nu se poate, nu trebuie s-o ascundem. Lumina nu trebuie ascunsă. Lumina evanghelică, totuşi, este totdeauna o lumină discretă, respectuoasă, nu zgomotoasă, nu…ţipătoare. Vizibilitatea nu trebuie confundată cu etalarea, cu spectacolul. Simţul măsurii nu micşorează pentru nimic forţa de iradiere, ba mai mult îi dă o mai mare intensitate şi eficacitate.

Acel deget este mai rău decât o uşă închisă

O gamă discretă de fapte “bune” este cea schiţată de Isaia (prima lectură). Trebuie, însă, înlăturată o piedică: obişnuinţa de “a arăta cu degetul”. Acel deget arătat spre aproapele indică o judecată, o condamnare. Degetul care arată constituie un fel de zid care mă împiedică de a vedea pe celălalt, nu-mi permite să mă apropiu de el. Este obstacolul cel mai greu de depăşit.

În spatele degetului ameninţător, este în mod normal o limbă în mişcare. Blesteme, pălăvrăgeli, calomnii, sentinţe implacabile, cuvinte înveninate. Judecata fără drept de apel este exprimată pe un ton de duritate, răceală, neîndurare. “Adună-i în casă pe cei nenorociţi…”

Nu vorbim despre uşa închisă. De multe ori este suficient un deget care arată pentru a bara accesul celor nedoriţi. Acel deget care arată constituie modul cel mai ipocrit pentru a ne apăra de persoanele incomode. Degetul care arată împiedică vederea, ascunde chipul fratelui. Şi împiedică, blochează fără milă intrarea acestuia. Degetul ameninţător este închidere, refuz, bariera de netrecut. Aproapele nu “trece” în inima noastră. Atât timp cât mâna rămâne ocupată, prinsă în acel gest al degetului ameninţător ca o armă, nu se poate deschide la gestul de dăruire, de împărţire, de primire.

Pasiune şi pudoare

Un exemplu luminos de echilibru între pasiunea apostolică şi pudoare, graba de a împărtăşi şi respectul persoanelor, focul interior şi delicateţea, este cel oferit de Paul (a doua lectură): “Eu am venit în mijlocul vostru în slăbiciune şi cu multă teamă şi cutremur”. Nu se va aprecia niciodată destul această ezitare, această lipsă de siguranţă, această venire în vârful picioarelor, acest refuz de a forţa uşa. Paul nu are nimic din felul cuceritorului, şi nici al maestrului înfumurat (“Cuvintele mele şi mesajul meu nu s-au bazat pe discursuri convingătoare ale înţelepciunii…”) Nici o semeţie. Şi nici o pedanterie. Nu se prezintă ca un stăpân pe situaţie dezinvolt. Şi nici ca un dialectician abil.

Nici glorie, nici putere, nici înţelepciune umană. Ci slăbiciunea şi umilinţa crucii şi forţa convingătoare a iubirii. Paul nu pretinde să forţeze, şi nici să seducă. Vrea să convingă prin puterea Duhului, nu cu alte mijloace. La Atena pregătise un discurs sclipitor, de intelectual, cu toate citatele după caz. După faliment, a înţeles că nu era cazul să le intre în voia intelectualilor, ci trebuia să se încreadă în cuvântul aspru al Crucii, în limbajul “inspirat”. Putem spune că Paul apare ca unul care continuă să înveţe. Nu are pretenţia de a impresiona, ului, tiraniza, manevra persoanele după plac. Caută să găsească cuvinte simple pentru a mişca ceva în inimi, pentru a stimula libertatea, a lumina conştiinţele. Evită orice sforţare, orice constrângere.

Paul descoperă şi prezintă adevărul omului în Cel Răstignit. Pentru aceasta nu are nevoie de a modela mesajul evangheliei după înţelepciunea sau ideologiile umane. Aruncă liniştit în spate discursurile docte. Paul nu uită că cei puternici, cu complicitatea celor înţelepţi, l-au răstignit pe Isus. Şi este conştient că pot să fie şi ei cei care îl răstignesc pe om. El nu este dispus pentru nimic să schimbe nebunia crucii cu înţelepciunea umană pe taraba ultimei mode sau a ultimei ideologii (care este totdeauna penultima!). Ştie că numai prin cruce poate să rămână în contact cu Spiritul şi să stabilească un contact real, profund, cu omul, atingându-l în aspiraţiile sale cele mai profunde, în aşteptările sale cele mai chinuitoare.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin