Predici

Una dintre atitudinile cele mai dificile de trăit chiar şi pentru o comunitate de creştini fondată pe iubirea lui Cristos este tocmai aceea de a şti să iubim, să iubim după modelul lăsat de Cristos Domnul. Ne gândim că o comunitate compusă din creştini maturi în credinţă este capabilă să trăiască după exemplul lui Cristos şi, tocmai acolo, de multe ori se experimentează incapacitatea de iubi: polemici sterile, orgolii, arivism, diviziuni. Câte persoane oare s-au îndepărtat de comunitatea creştină pentru că nu s-au simţit primite, înţelese şi iubite de către cei care se definesc creştini! Astfel, chiar şi pentru noi, creştinii, a şti să iubim nu e niciodată un lucru care vine de la sine; în fiecare zi trebuie să se reînceapă de la capăt, trebuie mult exerciţiu pentru ca iubirea noastră pentru fraţii şi surorile care ne înconjoară să devină matură şi să fie purificată de limitele care o fac să fie parţială, egocentrică, sterilă sau infidelă. În fiecare zi trebuie să reînvăţăm arta de a iubi, în fiecare zi trebuie să frecventăm cu răbdare şcoala lui Cristos. În duminica aceasta Isus ne dezvăluie maestrul interior care ne îndrumă zilnic în deprinderea artei de a iubi: Duhul Sfânt.

Liturgia Cuvântului a duminicii a VI-a a timpului pascal ne pregăteşte deja pentru sărbătoarea Rusaliilor. Cineva asemăna aceste ultime două săptămâni ale timpului pascal cu timpul Adventului, pentru că sunt un timp de aşteptare şi de implorare a Duhului Sfânt, a cărui venire, coborâre, o retrăim la Rusalii. Într-adevăr toate textele o menţionează pe cea de-a treia persoană a Sf. Treimi. În Evanghelie am ascultat primul anunţ al venirii Apărătorului, care este Duhul adevărului, Duhul Sfânt. În prima lectură apostolii Petru şi Ioan merg în Samaria pentru a impune mâinile celor botezaţi, care îl primesc astfel pe Duhul Sfânt. În lectura a doua, Sf. Petru ne vorbeşte despre misterul pascal al lui Cristos: “Prin trup a fost supus morţii, dar prin suflet (duh) a fost readus la viaţă”.

“Eu îl voi ruga pe Tatăl, şi alt Apărător vă va da vouă, ca să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului”. Prin aceste cuvinte, care fac parte din învăţăturile date apostolilor la Ultima Cină, Isus ne face să înţelegem că nu poate să rămână mereu cu apostolii, pentru că şi-a asumat o viaţă umană, supusă limitei, şi de aceea trebuie să plece. Dar Duhul adevărului poată să rămână mereu cu discipolii, pentru că nu este legat de o viaţă umană în particular. Există însă o diferenţă între prezenţa lui Cristos de până atunci şi prezenţa Duhului: Isus era vizibil întrucât era om adevărat, în timp ce Duhul Sfânt nu e vizibil: “Lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede şi nu-l cunoaşte”. Duhul este o realitate invizibilă, o realitate interioară, cu siguranţă foarte importantă, dar care nu poate fi percepută cu simţurile umane.

Pentru a cunoaşte Duhul, e nevoie de o relaţie interioară cu el, şi lumea nu posedă o astfel de relaţie. Pentru evanghelistul Ioan “lumea” este înţeleasă drept suma tendinţelor păcătoase, egoiste: este lumea păcatului şi această lume este impermeabilă Duhului, nu îl cunoaşte. În schimb, discipolii lui Cristos îl cunosc, pentru că rămâne la ei şi, mai ales, locuieşte în ei. De aceea trebuie să îl dorim cu ardoare, să fim mereu mai disponibili Duhului Sfânt, adică să înfăptuim un efort de interiorizare, de a depăşi superficialitatea pentru a păşi în profunzimea vieţii interioare, a cărui maestru este Duhul adevărului, cel care ne va conduce la tot adevărul (cf. In 16,13).

La începutul şi sfârşitul textului evanghelic din această duminică Isus insistă asupra relaţiei dintre păzirea poruncilor sale şi iubirea faţă de persoana sa: “Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele…”; “Cine primeşte poruncile mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte…”. Lumea în care trăim are nevoie din ce în ce mai mult să înţeleagă că iubirea nu este numai afectivă, construită numai din emoţii, sentimente, ci trebuie să fie şi efectivă: construită din acte libere de dăruire. Astfel iubirea se construieşte cu inteligenţa, cu voinţa şi mai ales cu acţiunile de fiecare zi care îl transformă pe cel care iubeşte în cel iubit.

Atunci când se iubeşte cu adevărat o persoană, se doreşte binele său şi apare dorinţa de face voinţa sa. Altfel iubirea nu este adevărată, ci este o simplă căutare de satisfacţii sentimentale. În schimb, iubirea este o realitate mult mai profundă decât o simplă satisfacţie emotivă: este dăruirea de sine către celălalt, care se împlineşte prin acţiuni care corespund dorinţelor persoanei iubite. Dacă îl iubim pe Isus, atunci dorim să îi împlinim voinţa, să îl onorăm cu viaţa noastră. De aceea a păzi poruncile sale este condiţia pentru a rămâne în alianţă cu Dumnezeul care ne-a iubit, ne-a ales şi eliberat. Însă aceste porunci pot fi păzite din simţul datoriei sau din frică, ca şi nişte sclavi (cf. fratele cel mare din parabola tatălui milostiv), sau din iubire, ca şi nişte fii. Pentru Isus motivaţia păzirii poruncilor este iubirea unei inimi care se ştie iubită, o inimă înnoită de noul Legământ.

Această iubire efectivă, care păzeşte poruncile, este atmosfera în care se poate simţi noua prezenţă a lui Isus între ai săi: ” nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi”. A fi orfani nu este numai o experienţă a abandonului, ci a pierderii sensului identităţii, a ceea ce ne face să fim ceea ce suntem. Şi de aceea plecarea fizică a lui Isus reprezintă inaugurarea unui nou mod de prezenţă a Mântuitorului, o prezenţă mai intimă, mai profundă: “voi sunteţi în mine şi eu în voi”. Această nouă prezenţă este înfăptuită de Duhul Sfânt, Duhul iubirii care realizează comuniunea între persoanele Sf. Treimi şi între noi, ucenicii lui Cristos.

Într-adevăr misiunea Duhului Sfânt este aceea de a ne învăţa toate şi de a ne ajuta să intrăm şi mai mult în misterul lui Cristos prin experienţa iubirii. În această duminică înţelegem cum capacitatea de a iubi este strâns legată de promisiunea Duhului Sfânt. El trebuie mereu invocat pentru ca noi creştinii să fim capabili de mărturisi că Domnul este viu prin iubirea reciprocă. Este Duhul cel care, atunci când este invocat şi primit într-o inimă smerită, dăruieşte putere şi consolează, mângâie, apără, îi ajută pe creştini să nu se simtă singuri în lupta împotriva lumii care e bazată pe logica forţei şi a violenţei. Este Duhul cel care luminează inima dăruind capacitatea de a recunoaşte pe chipul fiecărei persoane chipul Domnului Isus. Este Duhul cel care ne dăruieşte dorinţa de a ne apropia de celălalt şi de a-l simţi nu ca pe un potenţial inamic sau concurent, ci ca pe un frate, fiu al unicului Tată ceresc. De aceea o mărturie vizibilă şi convingătoare va fi tocmai iubirea gratuită şi reciprocă care ar trebui să caracterizeze comunităţile noastre. “Uitaţi-i cum se iubesc” spuneau păgânii despre primii creştini. Astăzi am putea să ne întrebăm: cei care nu vin la Biserică, păgânii moderni, pot spune la fel uitându-se la creştini? Sau comportamentul creştinilor este unul care îi face pe aceştia să nu aibă încredere în creştinism şi în insistenţa noastră asupra iubirii? Probabil, trebuie să o recunoaştem, vorbim foarte mult despre iubire, aproape că o transformăm într-un gen literar, dar de multe ori nu o trăim în mod sincer între noi, divizaţi fiind de prejudecăţi, suspiciuni, interese de grup. Şi totuşi această incapacitate a noastră de a iubi în mod efectiv nu trebuie să ne descurajeze, ci să ne provoace să continuăm în cunoaşterea Duhului celui Înviat, invocându-l în fiecare zi.

Duhul Sfânt este şi sufletul apostolatului la care ne invită şi sf. Petru în prima lectură a acestei duminici. Apostolul îi invită pe credincioşi să fie mereu pregătiţi să dea un răspuns potrivit celor care îi întreabă despre motivaţiile nădejdii care le locuieşte sufletul. Înţelegem astfel că atitudinea şi comportamentul creştinilor era caracterizat de o mare speranţă. Iar sf. Petru în scrisoarea sa tocmai această speranţă vrea să o cultive: ne aduce aminte că prin învierea lui Cristos am fost renăscuţi la o speranţă vie, speranţa unirii perfecte cu Dumnezeu. Creştinii epocii sf. Petru atrăgeau lumea pentru că erau văzuţi ca nişte persoane pline de speranţă. Lumea dorea să cunoască motivul unei astfel de nădejdi, a bucuriei pe care aceştia o demonstrau chiar şi atunci cânt erau persecutaţi.

Şi fiecare dintre noi trebuie să fie pregătit să dea un răspuns potrivit despre speranţa care ne locuieşte în suflet, o speranţă mereu vie datorită darului Duhului Sfânt. Noi, creştinii trebuie să fim în stare să răspândim în jurul nostru speranţa, căci fără de speranţă, viaţa îşi pierde motivaţiile de a fi trăită. Iată aşadar un nou motiv pentru a ne apropia de sărbătoarea Rusaliilor cu o dispoziţie interioară adecvată, marcată de o rugăciune vie, plină de speranţă în iubirea Tatălui care a fost şi este mereu revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat în dar.

pr. Daniel Iacobuţ Ritul latin