Start > Ritul bizantin > Predică la Vinerea Patimilor

Predică la Vinerea Patimilor

24 April 2008
1,400 afișări

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro
Vinerea Patimilor

Frați creștini,

Toată viața lui Isus n-a fost decât o suferință. Cei 33 de ani au fost greutatea unei cruci, o cruce purtată pentru mântuirea lumii. Această cruce n-a fost purtată de la Ierusalim până la locul Căpățânii, ci chiar din Bethleem și până la Ghetsimani și pârâul Cedrilor. Așa cum L-a văzut proorocul Zaharia cu mult timp înainte, părăsit de oameni, încărcat cu durerile și fărădelegile noastre.

Se naște într-un staul, în frig, este urmărit de Irod să fie omorât, El, pâinea cea cerească flămânzește de pâine, apoi îngăduie diavolului să-L ispitească. Oamenii îi iau învățăturile drept hule, minunile – săvârșite cu puterea lui satana, iar unii iau chiar pietre să dea într-Însul și, așa, Fiul lui Dumnezeu nu are unde să-și plece capul. În Grădina Ghetsimani, Isus se roagă cu sudori de sânge, așa încât Acela care ține toate cu Cuvântul puterii Sale are nevoie de un înger din cer să-L întărească. În întunericul nopții târzii, Isus se roagă și nu ascunde crucea suferinței Sale zicând: “Întristat este sufletul Meu până la moarte!”

Isus este întristat pentru noi. El se încarcă cu ocările și cu sarcina păcatelor noastre, iar omenirea, orbită de duhul răutății, îl socotește lovit de Dumnezeu. Tatăl ceresc îi oferă acest pahar al suferinței și El îl primește de bună voie, luând asupra sa păcatele lumii întregi. Dar știți cu ce era plin acest pahar? Cu toate fărădelegile cele vechi și cele noi care s-au făcut pe pământ. Acest pahar, pe care l-a băut Isus, are mai întâi toată neascultarea lui Adam, apoi corupția urmașilor, orgoliul și lipsa de credință a oamenilor, fățărnicia și răutatea evreilor, superstițiile păgânilor, îngâmfarea filozofilor.

Paharul lui Isus mai era plin și cu scandalurile dintre creștini, dezbinarea turmei, păcatul cărturarilor falși, rătăcirea sectanților, răceala în credință a creștinilor, stingerea dragostei. Peste toate acestea mai turnăm și tot ceea ce e urât și neplăcut lui Dumnezeu în noi și în afară de noi; toate slăbiciunile, toate zburdările tinereții și învârtoșarea inimii, laudele de sine, setea de avuție și tot veacul nostru umflat de mândrie, răutatea și necredința. Toate acestea s-au găsit în paharul lui Isus făcute de la cei mai mari până la cei mai mici, de cei săraci și de cei bogați, de bărbați și de femei, de tineri și de bătrâni.

Iată de ce a zis Fiul lui Dumnezeu: “Întristat este sufletul Meu până la moarte!” pentru că tot iadul se jurase împotriva acestei inimi cerești, a acestui suflet dumnezeiesc. Priviți crucea cea reală a lui Isus și vedeți că nici soarele nu se poate uita la ea, iar greutatea ei este așa de mare, încât pământul se cutremură și pietrele se zdrobesc, mai ales când a văzut pe cine au silit oamenii să o poarte.

Dintre toate suferințele lui Isus, cea mai mare era aceea că El vedea mai dinainte că mulți oameni vor pieri în păcatele lor, iată de ce se întrista în Grădina Ghetsimani și se ruga cu lacrimi și sudori de sânge. Lui Isus nu i-a fost frică de moarte pentru că a venit de bună voie să mântuiască tot neamul omenesc. Nu greutatea crucii L-a întristat și L-a făcut să transpire cu sudori de sânge, ci necredința, nemulțumirea și păcatele noastre. El vedea mulțimea păcătoșilor ce-i va apuca moartea neîndreptați, vedea păcatele desfrânaților, ale criminalilor, hoților și bețivilor, ale hulitorilor care-I calcă sângele și Crucea în picioare.

El pătimea ca să aducă sufletele oamenilor în rai și cu toate acestea se putea ca iadul să pună stăpânire pe ele. De aceea zice către Tatăl ceresc: “Părintele Meu, Eu vreau să pătimesc și să mor bucuros, dar să pătimesc și să mor fără să fiu de folos pentru lume? Ah, acest lucru este pentru Mine motiv de întristare. Eu merg, să-I răscumpăr pe oameni, să nu se mai chinuiască în iad, dar să văd că unii se leapădă de Mine ca Iuda și pentru poftele lor să fiu bătut, scuipat, hulit? Cu ce folos a curs sângele Meu, Tată? Să aud cum numele Meu este hulit de la cei mari până la cei mici?

Voi, creștinilor, faceți pomenirea patimilor Mele ca o amintire simplă în bisericile voastre. Pentru cine am pătimit, pentru cine am suferit, pentru cine am murit, pentru niște oameni îndărătnici, nemulțumitori și nerecunoscători?” Iată de ce plângea Isus și se întrista. Păcatele omenirii erau așa de grele că nu se puteau ierta cu nici un chip. Se cerea o jertfă mai presus de orice jertfă.

Pentru izbăvirea neamului evreiesc din robia egiptenilor a trimis Dumnezeu pe Moise, iar ca să ne mântuiască pe noi de focul iadului a trebuit să vină El în persoană pe pământ, Isus Fiul lui Dumnezeu. Dar pentru ce a trebuit să moară Fiul lui Dumnezeu, nu se putea găsi un alt mijloc de mântuire? Pentru lămurirea acestei probleme, ascultați o pildă: Împăratul ocrilor a dat un decret în țara sa că acelor prinși în păcatul desfrânării să li se scoată amândoi ochii. Primul care a călcat această lege a fost însuși fiul său. Drept aceea, împăratul a poruncit să i se aplice legea. S-au rugat boierii lui și poporul să fie iertat moștenitorul împărăției, dar el sta neclintit în hotărârea sa.

După multe intervenții și rugăminți, se mai domolește împăratul și începe să se frământe și să-și zică: “dacă voi călca dreptatea și nu voi pedepsi cum am hotărât, sunt un judecător strâmb. Dacă nu voi ține seama de dragostea mea de tată și-l voi pedepsi, sunt un tată fără de milă. O, ticălosul de mine, judecător și tată, ce să fac? Am hotărât să fie scoși doi ochi; atunci să mi se scoată mie unul pentru că-i sunt tată și celălalt fiului meu că este vinovat. În felul acesta voi împăca și dreptatea mea și dragostea și voi păzi și legea”.

Iată, frați creștini, hotărârea dumnezeiască a fost dintru început, că cine va mânca din pomul oprit să fie osândit la moarte; prin Adam toți am greșit, prin urmare trebuia să luăm pedeapsa meritată pierzând cei doi ochi, adică cele două vieți, pământească și sufletească. Prin chinurile cele nesfârșite ale iadului, trebuia să plătim sau să se găsească mijlocul mântuirii. Dacă ar fi venit toți sfinții și toți îngerii din cer, n-ar fi putut plăti fiindcă acest sânge de creatură învechit era fără nici un preț și prin urmare, un om de rând, supus păcatului, nu putea face această mântuire.

Trebuia deci să ia parte și firea dumnezeiască cea fără de preț, ca să plătească datoria aceasta fără margini precum și cea omenească. Trebuiau deci două firi într-un singur ipostas. Noi suntem vinovați de călcarea poruncilor lui Dumnezeu și pentru acesta am dat un ochi, omenirea, iar Dumnezeu Tatăl a dat celălalt ochi, dumnezeirea, pe Fiul Său Isus Hristos. O, smerenie fără margini, o, Dumnezeule mult milostive și mult îndurate, oare nu se putea să mântuiești un om fără să dai pe ochiul cel drept al dumnezeirei Tale? Fără îndoială că Dumnezeu putea să facă mântuirea omului și numai cu cuvântul, fără să dea morții pe Fiul Său. Dar dacă făcea așa, noi cunoșteam numai puterea cea nemărginită a Sa și nu cunoșteam coborârea cea dumnezeiască și nici judecata cea dreaptă a măreției Sale.

Tatăl ceresc a arătat mila Sa mai mare față de om decât de Fiul Său pe care L-a jertfit. Dumnezeu, Tatăl n-a îngăduit pe Avraam să jertfească pe fiul său Isaac, dar El jertfește pe Fiul Său Isus pentru mântuirea omului. Dumnezeu s-a milostivit de copilul unui om, dar pe Fiul Său nu L-a cruțat și L-a lăsat să moară pentru noi toți. L-a dat să-L vândă ucenicii, să-L judece vrăjmașii, să-L bârfească preoții, să-L batjocorească ostașii. L-a dat pe mâna unui popor nemulțumit, plin de ură și mânie, care nu se mai sătura de sângele Lui. L-a dat pentru scuipări și bătăi, să sufere cununa de spini și greutatea Crucii, L-a părăsit ca pe unul care a făcut păcatul, ca să fie pedepsit pentru păcatele noastre, ca să plătească toată dreptatea dumnezeiască.

O, desăvârșită smerenie a lui Dumnezeu, aceasta a fost voința Tatălui pentru Fiul. Creștinilor, de ce să ne minunăm mai mult? De hotărârea Tatălui, care și-a rânduit Fiul la moarte pentru noi, sau la ascultarea Fiului care merge de bună voie? Să ne minunăm de amândouă, căci mare este mila lui Dumnezeu întreit, pentru noi păcătoșii și mare este taina creștinătății.

Dacă Dumnezeu a făcut atâta jertfă pentru noi ca să ne scoată din robie, oare nu se cade ca și noi să răspundem cu aceea și dragoste și recunoștință? Dar, vai, ce vedem între creștinii noștri? În locul dragostei, ură, răutate, păcate, necredință și lepădare de Dumnezeu. Mii și milioane de păcate, care mai de care mai grele. Nedreptățile bogaților, desfrânările și avorturile femeilor, toate nelegiuirile, cârtirile și nepăsările creștinilor îl fac pe Fiul lui Dumnezeu să zică spre Tatăl ceresc:

“Cu ce folos a curs Sângele Meu, Tată, din mâini și picioare, ajungând să fie călcat de oameni în picioarele lor?! Părinte Sfinte, vino la judecata Ta de la început. Eu am făcut voia Ta cea sfântă, Mi-am vărsat tot sângele pentru mântuirea creștinilor, dar ei nu cunosc pe Mântuitorul lor și nici nu voiesc să se mântuiască. Creștinii aceștia pentru care M-am răstignit, au ajuns să-și vândă sufletul demonilor pentru bani; Mă înjură pe Mine și Crucea Mea, lepădându-se de toate orânduirile Tale. Pentru evreii care M-au răstignit, cer iertare, iar pentru creștinii care M-au făcut să mor fără să fiu de folos, cer mai mult, cer judecată, judecă-i pe ei Dumnezeule! Dreptatea Ta M-a făcut să-Mi vărs sângele, acum tot dreptatea Ta să-Mi răsplătească sângele”.

Un creștin nepocăit, neîndreptat, nu are nici un răspuns. Grea va fi osânda pentru cel ce a călcat pe Fiul lui Dumnezeu. Ca să moară tatăl pentru fiu, sau fiul pentru tată, frate pentru frate sau o rudă pentru alta, acesta este semnul unei iubiri fără egal și pilde de acestea avem între oameni. Dar să moară cineva pentru vrăjmașii lui, acest lucru nu s-a făcut niciodată între oameni. O pildă ca aceasta nu s-a mai văzut nicăieri până la Fiul lui Dumnezeu, care a murit pentru noi, vrăjmașii Lui. Pentru această măreață faptă, noi n-am putea niciodată să-i mulțumim lui Dumnezeu cu vrednicie, de am avea chiar fiecare câte o sută de mii de vieți și pe care le-am da la moarte din dragoste ca să-i răsplătim lui Hristos. Chiar de am purta o mie de ani crucea suferințelor, n-am putea plăti pentru Făcătorul nostru de bine. Cu toate acestea El nu cere de la noi pentru sângele vărsat, decât dragostea noastră, recunoștința noastră.

Parcă îl auzim zicând: “O, voi împietriților și nerecunoscătorilor, cum să vă mai calific, orbi, fiindcă nu vedeți atâta bine cât am făcut pentru voi, împietriți la inimă pentru că nu vă înmuiați să vă plângeți păcatele voastre, văzând cu ce preț mare v-am răscumpărat. Nemulțumiților, Eu știu că numai demonii sunt împietriți la inimă, nesupuși din firea lor și veșnic vrăjmași ai lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteți nici demoni, nici oameni nu sunteți; pesemne că sunteți niște făpturi ciudate alcătuiți din fire omenească și din obicei drăcesc. Voi ați putea să fiți veșnic prietenii lui Dumnezeu, dar nu vreți. Zilele acestea nu sunt oare zile de întristare? De ce nu vă întristați și nu plângeți pentru păcatele voastre cu lacrimi amare ca Petru, ca femeile mironosițe, ca Iosif și Nicodim, și de ce nu cereți cu suspine Împărăția cerului ca tâlharul de pe cruce?”

Ah, creștinilor, dacă Hristos ține în spate o cruce, apoi prezența scumpei Sale Maici este o altă cruce pe care o are în fața ochilor Săi. Dacă Părintele ceresc L-a părăsit, Sfânta Sa Maică nu L-a părăsit nici o clipă. Ea stă lângă Cruce și ține sabia în inimă, sabia despre care-i spusese dreptul Simeon. Cu această prezență a sa pricinuiește Fiului a doua cruce, făcând să-i sporească durerile pentru care Fiul a plâns cu amar.

A pătimit Fiul, a pătimit și Maica împreună cu El; s-a întristat Maica, s-a întristat și Fiul împreună cu ea; așa că și Maica și Fiul aveau îndoite chinuri, iar din aceste chinuri se năștea o singură durere care venea din inima Fiului în inima Maicii și din inima Maicii în inima Fiului.

Cine ar putea spune cu de-amănuntul ce mare durere a străpuns inima Maicii și a Fiului în acele momente de suferință sus pe Golgota?

Priviți cu ochii sufletului și imaginați-vă pe Fecioara Maria în acest moment cu buzele arse de văpaia focului de la inimă abia i se aude glasul strigând și rugând pe Fiul său ca să-i spună ultimul cuvânt. Sfâșiată de întristare, obosită și nemâncată, cu durerea cea arzătoare în inimă, cade leșinată în mâinile femeilor mironosițe.

Cum a fost oare inima lui Isus când a văzut-o frământându-se de durere și căzând în leșin? O, Împărate Isuse, pentru cine suferi, pentru cine vrei să bei paharul cel amar al morții? Pentru cine zici: “Mi-e sete!”? Ceri oare Maicii Tale un pahar de apă rece să-Ți răcorească buzele cele arse? Dar iat-o, Maica Ta, e acolo leșinată și nu mai poate să spună nici un cuvânt. Dar cine să-Ți domolească setea? Femeia samariteancă, sau ucenicii? Dar iată și aceștia au fugit și te-au lăsat.

O, Prea Bunule și Mântuitorule Isuse, setea Ta era mare pentru mântuirea noastră, îți era sete de sufletele păcătoșilor ca să le mântuiești, de sufletele ucenicilor, ale poporului Tău, care se zbătea în ghearele satanei, îți era sete de sufletele cele din iad care așteptau izbăvirea de la Tine. Îți era sete de noi toți, de moșii și strămoșii noștri, de sufletul cel păcătos.

Da, n-ai fost înțeles, nimeni nu Te-a auzit și Ți-au adăugat chin peste chin, Ți-au dat oțet amestecat cu fiere și, cu acest pahar amar, ai plătit și cel din urmă păcat al neamului omenesc. De aceea, apoi, ai strigat: “Săvârșitu-s-a!”. S-a împlinit acum Scriptura, s-a plătit datoria. Acum Isus face ca un iconom înțelept care-și simte moartea aproape. Începe Testamentul cel Nou; dă mai întâi iertare evreilor: “Iartă-le lor, Tată, că nu știu ce fac! Ostașilor care L-au răstignit le lasă hainele și cămașa pe care au împărțit-o între ei prin tragere la sorți.

Tâlharului care s-a pocăit îi lasă raiul, fiindcă a zis: “Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta !” Sutașului care a zis: “Acesta cu adevărat a fost Fiul lui Dumnezeu” îi lasă cunoștința de Dumnezeu. Lui Petru, ucenicul Său care s-a căit cu lacrimi amare, după ce s-a lepădat de El, îi lasă vrednicia apostoliei. Celuilalt ucenic, Ioan, îi lasă în grijă pe Maica Sa (“Iată Maica ta!”) Maicii celei pline de jale îi lasă protector pe acest ucenic (“Iată fiul tău!”) Bisericii, mireasa Lui, îi lasă cele șapte taine, iar fiilor ei, creștinilor, le lasă Crucea Sa pe care s-o poarte toată viața lor. Cerescului Părinte îi lasă Duhul Său, zicând: “Părinte, în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu” , după care, plecându-și cu supunere capul și-a dat Duhul.

Toate suferințele și Patimile Mântuitorului Isus Hristos, ne mișcă din adâncul sufletului și ne fac pe noi creștinii să vărsăm lacrimi pline de amar; și merităm să plângem cu amar pentru păcatele noastre pe care le facem fără încetare. Dar Isus, care știe tot adâncul inimii noastre, nu ține seamă de lacrimile izvorâte pe moment, care nu sunt însoțite de umilință și căință adevărată.

Isus nu vrea să plângă cineva de mila Lui, El nu vrea să plângem patimile Lui pe care de bună voie le-a luat ca să ne scape pe noi, păcătoșii. De aceea le zice unor femei, care plângeau atunci când El urca cu Crucea în spate pe Golgota: “Femei ale Ierusalimului, nu mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi și pe copiii voștri!”

Așa ne zice și nouă astăzi Isus : “Păcătoșilor, creștinilor care v-ați lepădat, creștinilor care nu voiți să ascultați, plângeți-vă păcatul vostru, plângeți-vă împietrirea și răutatea voastră, plângeți chinurile iadului care vă așteaptă, plângeți nenorocirea copiilor voștri cărora le lăsați o grea moștenire, cu multe necazuri și suferințe. Vai vouă, creștinilor care nu ați înțeles taina mântuirii, care nu vă deosebiți în faptele voastre de lumea necredincioasă, hulitoare și nepăsătoare.

Plângeți voi care vă faceți părtași la o mulțime de păcate cu cei necredincioși. Voi, creștini cu astfel de viață păcătoasă, păstrați-vă lacrimile pentru vreo pagubă, sau pentru moartea vreunei rude, păstrați-vă lacrimile pentru suferințele și necazurile care vă așteaptă pe voi și pe copiii voștri, dar mai păstrați-vă o parte din lacrimi ca să plângeți în chinurile iadului care vă așteaptă dacă nu vă veți trezi și nu vă veți întoarce la Mine mai curând. De Mine îi este milă cerului, care își acoperă fața cu perdeaua întunericului; de Mine îi este milă soarelui care își acoperă razele sale, și pământului îi este milă de Mine și se cutremură. Nu Mă plângeți, ci plângeți-vă pe voi, plângeți-vă păcatele voastre și înțelegeți ce am făcut Eu pentru voi!”

Cu adevărat, iubiți creștini, Domnul Hristos a murit ca să mântuiască pe toți păcătoșii, dar dacă ei nu vor, cine e de vină? Pentru ce atâta nestatornicie în credință? Pentru ce atâta nepăsare de mântuirea noastră? Pentru ce nu ne gândim că aceste patimi le-a suferit Isus în locul nostru, a pătimit Dumnezeu ca să scăpăm noi de chinurile iadului? El a luat asupra Lui toată datoria noastră și a plătit-o cu sângele Său. Pe fiecare ne așteaptă de ani de zile; pe unii îi așteaptă o viață întreagă să se lase de vrăjmășie, să nu-L mai urască dar nici până astăzi cei mai mulți nu s-au întors. Unii s-au întors pentru o vreme, după care iar au început să-l dușmănească. Pentru toți aceștia vă mai dau o pildă.

Poporul laponilor, închinători la idoli și vrăjmași de moarte ai creștinilor și ai Domnului Hristos, au săvârșit o faptă cu adevărat diavolească. Pe pragul scării de la poarta pe care se intra în cetatea lor, au săpat în marmură cinstita Cruce. Pentru ce au făcut ei aceasta? Pentru ca atunci când vreunul din creștini va intra în cetatea lor, să calce pe Crucea Domnului. Din acest motiv creștinii nu au intrat niciodată în această cetate plină de păgânătate.

Iată, așa vreau să fac și eu astăzi din dumnezeiască râvnă. Să merg în toate locurile nepermise a intra suflet de creștin și să pun câte o cruce la fiecare loc. Să merg la ușile desfrânaților și desfrânatelor, să merg la ușile bodegilor, cârciumilor, teatrelor și cinematografelor, să merg la toate ușile vrăjitoarelor și ghicitoarelor, la toate porțile unde este necinstit și batjocorit chipul lui Dumnezeu și acolo să pun Sfânta Cruce cu Isus pironit pe ea. Când vor voi creștinii să intre în aceste locuri, să-L calce mai întâi pe Isus în picioare și Crucea Lui, ca apoi să vină asupra lor înfricoșata sentință a Dreptului Judecător: “Duceți-vă de la Mine, blestemaților, căci nu vă cunosc pe voi!”

Atunci vor vedea cu toții că răbdarea s-a sfârșit. Dreptatea dumnezeiască se va răzbuna și atunci își va lua plata fiecare după faptele sale.

Rugăciune

Dumnezeule, Cuvinte al Tatălui ceresc, Mântuitorule și Îndelung Răbdătorule Isuse, Tu acum ai rămas mort cu trupul pe lemnul Crucii. Opresc și eu puțin vorbirea mea și las pe acești creștini care m-au ascultat să se gândească la patimile Tale. Să simtă durerea împreună cu răbdarea Ta cea fără de margini și cu toții să ne închinăm SFINTELOR TALE PATIMI, sărutând cu lacrimi Prea Curatele Tale picioare, care stau pironite pentru noi păcătoșii, Te rugăm, Doamne, pomenește-ne și pe noi când vei veni întru Împărăția Ta. Amin.

Ritul bizantin