Predici

Imagini suprapuse

O liturgie, cea de astăzi, toată bazată pe contraste, pe schimbări rapide de scenă, pe schimbări continui de pe un plan pe altul. Te opreşti, cu evidentă plăcere, să respiri atmosfera de bunătate care domină în Cenacol, sau să guşti expresia sugestivă a lui Petru (“adoraţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre”), dar eşti proiectat afară şi aruncat de-a lungul străzilor mereu riscante ale Samariei. De abia eşti molipsit de elanul misionar (şi de relativele succese) al lui Filip, că cineva (mai ales Petru) te reconduce imediat să consideri stilul şi costul mărturiei.

Ne apare o dimensiune de intimitate, dar şi de iradiere în exterior. De invizibilitate şi vizibilitate. Mângâiere şi provocare. Apar şi diferite imagini ale Bisericii. Avem Biserica din interior, dar şi a vestirii publice; a încurajării şi a nesiguranţei; a tăriei şi a respectului; care interpelează şi este interpelată; predică şi este pusă în discuţie, obligată să dea cont, chemată la coerenţă. Suntem invitaţi deci să alegem din diferitele dimensiuni ale existenţei creştine, din diversele imagini ale Bisericii care decurg din lecturile de astăzi? Nu. Ceva cu mult mai complex. Este vorba de a împăca diferitele realităţi, de a efectua diferite mutări, fără a da la o parte nici un pasaj.

Să pătrundem profunzimile şi, totodată, să nu dezertăm de la datoriile apostolice (intimitate nu înseamnă intimism). Să fim mângâiaţi de Duhul Domnului, şi să devenim purtători ai unui mesaj de mângâiere. Să purtăm cuvântul adevărului, şi să oferim garanţia unei conduite în adevăr. Să provocăm nelinişte în conştiinţe şi să ne lăsăm puşi în discuţie. Să ne arătăm tari şi răbdători. Capabili de a suporta încercări (“să suferim făcând bine”), şi să suportăm slăbiciunile altora.

Astfel şi Biserica trebuie să fie Biserica interiorizării, dar nu retrasă în sine. Prezentă de-a lungul străzilor lumii, şi totuşi nu cotropitoare. Garantată de prezenţa Domnului, şi totuşi modestă. Vizibilă, dar şi capabilă de discreţie. Susţinută de Duhul Mângâietor în disputa continuă cu lumea, dar fără a lua atitudini de sfidare, prezumţie, agresivitate, fanatism. Contemplare şi implicare. Experienţă mistică şi picioare obosite. Comuniune între fraţii de credinţă şi gustul de a se amesteca cu oamenii. Cuvânt şi tăcere. Mister şi transparenţă. Denunţuri profetice şi disponibilitate de a se lăsa criticată. A ieşi afară, dar şi de a permite altora să “privească înăuntru”…

Necesitatea unei verificări

Să fixăm mai îndeaproape unele imagini. Delicateţea care cuprinde discursurile de adio, nu trebuie să ne facă să uităm realismul pe care îl dezvăluie cuvintele Învăţătorului. Astfel Domnul nu se mulţumeşte cu o vagă demonstraţie de iubire din partea discipolilor. Pretinde o dovadă precisă, decisivă. “Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele”. Ascultarea rămâne criteriul fundamental. Isus cere o verificare punctuală a iubirii pe care i-o declarăm. Şi criteriul este unic: observarea poruncilor.

Aici se vorbeşte de “porunci” la plural. Dar ştim că, de-a lungul discursului, Cristos a enunţat numai una singură, care cuprinde tot restul: “iubiţi-vă unii pe alţii”. Ca şi cum ar spune: iubiţi-vă şi pot fi sigur că urmaţi calea mea. Iubiţi-vă şi eu vă consider vrednici de încredere. Iubiţi-vă şi… eu voi face restul. Iubiţi-vă, şi puteţi să-mi cereţi totul, aveţi dreptul de a aştepta totul de la mine. Iubiţi-vă ca fraţii, şi nu veţi fi fără tată şi fără mamă (“nu vă voi lăsa orfani”). Într-adevăr un Învăţător exigent. Atât de exigent că se mulţumeşte cu un singur lucru: să ştim să iubim.

Rămâne acel “dacă” mai degrabă neliniştitor. Poruncile nu reprezintă o opţiune pentru creştin (în raport cu gusturile sale, cu comodităţile sale, cu preferinţele sale). Dacă se acceptă iubirea, se acceptă şi poruncile. Adică se acceptă, încă odată, iubirea, datoria de a iubi.Altfel spus: dacă nu sunteţi capabili de a da, vă arătaţi incapabili de a primi.

Îl voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un alt mângâietor

Cristos se arată preocupat de viitorul prietenilor săi. Nu vrea ca să sufere de singurătate, să se simtă abandonaţi, să nu se zbată în descurajare. După ce a rămas în mijlocul nostru, ne asigură că, în curând se va întoarce la Tatăl, prezentând lista lucrurilor celor mai urgente de care avem nevoie. Acel “raport” nu va fi alcătuit pe baza cererilor noastre (de anumite necesităţi adesea nici nu ne dăm seama), dar va fi scos din experienţa sa directă. El, stând între noi, şi-a dat seama că omul nu poate trăi fără mângâiere. Omul are nevoie de un mângâietor. El însuşi, deşi este primul mângâietor (celălalt este Duhul promis), peste puţin timp va experimenta în chipul cel mai brutal absenţa mângâierii, atunci când va cădea în singurătatea cea mai înspăimântătore.

Prin rugăciunea sa, Cristos vrea să evite această probă care, în ochii săi, apare neumană. Nu poate, evident, să ne scutească de suferinţă, de cruce. Dar cere de la Tatăl ca experienţa amară a durerii să fie mereu însoţită de experienţa mângâierii. “Nu vă voi lăsa orfani; mă voi întoarce la voi… Voi mă veţi vedea…” Câte asigurări, pentru ca noi să nu ne descurajăm!

Acum ştim: nu numai noi nu putem să mai trăim fără el, dar pare că şi el, de acum, nu va mai reuşi să stea departe de noi. Pentru aceasta ne asigură şi se asigură o prezenţă continuă. Diferită de cea garantată până acum, dar la fel de reală.

“În acea zi voi veţi şti…” Este ziua (chiar astăzi, dacă vrem) descoperirii celei mai uimitoare, a celei mai mari mângâieri. Cristos nu ne-a revelat plecarea, ci întoarcerea! Aşa zisele discursuri de adio, deci, nu prezintă atât recomandările unui care se îndepărtează, ne părăseşte, ci dovedesc propunerile, promisiunile unuia care se întoarce.

“Dumnezeu este”, pe autostradă. Dar nu este suficient…

Putem să înţelegem ceea ce este scris pe pilonii autostrăzii: “Dumnezeu este”. Şi să fluturăm sub nas recomandarea lui Petru (a doua lectură): “Să fim gata mereu să răspundem celui care vă cere motivul speranţei care este în voi!” Este prea comod să facem o declaraţie despre această speranţă şi se ne ascundem. Trebuie, dimpotrivă, să ieşim în public, să dăm socoteală, să justificăm acea afirmaţie, să prezentăm probe. Trebuie “să ne explicăm”, ceea ce nu înseamnă de a da pur şi simplu explicaţii. Este necesar “să răspundem”, ceea ce este mult mai mult decât a da numai răspunsuri.

Da, mă mulţumesc să mă ghemuiesc pe marginea drumului cu el, şi să observ lumina care ar trebui să fie în ochii vopsitorului zelos, şi să fiu dispus să povestesc nu formule învăţate din catehism sau furate din cărţile de teologie, ci lucruri care îl pasionează şi pe care şi-a riscat viaţa, nopţile sale albe, pacea dobândită prin luptă, exigenţele credinţei confruntate cu exigenţele implacabile ale vieţii şi chinului zilnic. Nici o propagandă, nici o îndoctrinare, nici un răspuns confecţionat dinainte. Ci flacăra discretă a unei speranţe capabile de a aprinde o scânteie în calea celui care dibuieşte în întuneric, de a încălzi o inimă paralizată de ger. Îl voi asculta cu plăcere vorbind cu glas scăzut. Lucrările lui Dumnezeu şi realităţile pe care le iubim cel mai intens nu se strigă, nu se aruncă în faţa altuia.

“Aceasta să fie făcută cu blândeţe şi respect…” Da, speranţa poate fi un prim punct de întâlnire şi pentru indivizi care străbat drumuri diferite. Trebuie să fie o speranţă care are un sens, o rază, o incidenţă umană. Speranţa creştină este validă dacă este înscrisă, cu delicateţe, în spaţiile speranţei umane, mici sau mari, nesigure sau solide. Cine vorbeşte despre speranţa creştină trebuie să părăsească tonurile arogante, prezumţia, agresivitatea, tot ceea ce exprimă lipsă de respect faţă de om. Nu se poate transmite speranţa şi umili în acelaşi timp.

Prietene, care scrii pe ziduri cu caractere care fac concurenţă cu semnele stradale. Opreşte-te. Aşteaptă pe cineva. Denunţă-te. Fă o bucată de drum cu el. Fă-te complice cu aşteptările sale, încearcă să înţelegi oboseala lui, intră cu delicateţe în angoasa sa. Cristos nu a lăsat, evident, de-a lungul drumului spre Emaus, un sul al Sfintelor Scripturi. S-a făcut călător. A însoţit doi sărmani pradă disperării. I-a ascultat. I-a lăsat să-şi reverse inima. Apoi a vorbit, a explicat cu răbdare, le-a aprins inima. În sfârşit s-a lăsat recunoscut.

“Domnul a mers alături de om şi s-a aşezat aproape de el. Nu a impus speranţele sale, a intrat în disperarea paraliticului, a tatălui căruia i-a murit fiica, a samaritencei cu inima agitată şi uscată, şi aşa mai departe. Viaţa Domnului nu este predicarea unei filozofii dure, este o călătorie alături de om…” (E. Balducci).

Frate de credinţă şi speranţă, catehist al vitezei, trebuie să te opreşti o dată. Credinţa nu trece prin baston (cum a pretins cineva în timurile apuse), şi nici prin penel (cum încerci să faci tu cu pasiune). Trece prin persoane. Trece prin intermediul unei întâlniri. Dumnezeu este. Dar adevărata problemă este să fim şi noi. Să nu ne ascundem. Să fim în stare de a prezenta raţiuni convingătoare relativ la credinţa noastră, pe planul concret al vieţii.

Prietene, dacă cineva ar fi tentat să se arunce de pe pilonul cel mai înalt al acelui pod, crezi că scrisul tău ar putea să-l împiedice de la gestul său nebunesc? Dacă un şomer se întoarce acasă pentru a anunţa soţiei şi copiilor că nici astăzi nu a găsit de lucru, crezi că va fi consolat la ideea că cineva umblă împrejur, cu o floare sau un penel în mână, strigând că lumea este minunată? Dacă unul care încearcă serios, zbătându-se în întuneric, şi respingând siguranţele dubioase, ar fi informat, mergând pe stradă, că tu ai găsit speranţa, crezi că va ieşi din tunel?

Curaj, prietene. Speranţa, dacă este, nu se ascunde. Trebuie să aibă un chip, o privire, trebuie să posede căldura şi delicateţea unei mâini prieteneşti. Oricine, de-a lungul străzii poate să ne oprească. Nu putem să ne sustragem din prinsoare. Trebuie să prezentăm dovezi, nu alibiuri.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin