Predici

În sfârşit ceva care nu merge!

“… S-a ridicat un nemulţumit”. Trag un suspin de uşurare şi îmi vine pofta de a comenta: – Noroc… Dacă totul ar merge bine, n-ar apare dificultăţi, nu s-ar produce incidente, ar fi cazul să fim serios neliniştiţi. Riscul rămâne mereu acela de a idealiza în mod greşit stilul de viaţă a comunităţii primitive, ca şi cum fervoarea de la început ar fi asigurat o funcţionare perfectă, fără cea mai mică piedică, fără cea mai imperceptibilă murmurare, fără cel mai modest rebut, în “maşina” pusă în mişcare de Cristos.

Din fericire Faptele (prima lectură) ne informează asupra primei dificultăţi. Maşina are un inconvenient. S-a verificat un fapt neplăcut (primul – şi poate nici primul – dintr-o lungă serie). A fost un contrast, care a creat o inevitabilă tensiune.

Suntem în faţa unui fenomen aşteptat. Nu trebuie să ne uimim dacă trăirea împreună a diverşi indivizi provoacă disensiuni, neînţelegeri, crize, rupturi, certuri, ciocniri. Comuniunea, cu toate că este susţinută de un foarte puternic ideal, este mereu ameninţată de tendinţe…fracţioniste. Oamenii se trag înapoi, în ciuda entuziasmului, din faţa generozităţii, a obligaţiilor şi apar particularităţile lor, mentalităţile lor un pic înguste, egoismele, meschinăriile.

Cu aceasta nu intenţionez să spun că ar trebui să ne resemnăm în faţa sectarismului, a sfâşierilor, a certurilor permanente. Dimpotrivă: după ce am luat cunoştinţă despre faptul inevitabil al furtunii – mici sau mari – care atacă şi zguduie comunitatea, trebuie luptat cu înverşunare împotriva pericolului mai mare, care este: micimea. Adevărata ameninţare, răul cel mai viclean, nu este mizeria oamenilor. Este, mai degrabă, micimea, care ia diferite forme şi înfăţişări: rivalităţi, personalisme, gelozii, sectarisme, favoritisme, invidii, intoleranţe, interese de clan, viziuni înguste.

Ca în prima comunitate creştină, trebuie împiedicată cearta ca să nu devină constantă şi să ia locul seninătăţii, chiar deschise şi aspre, confruntată de idei şi poziţii.

Mai ales trebuie împiedicate favoritismele care legitimează cele mai odioase nedreptăţi, ca privilegiile să nu strivească nepedepsit pe cei mici. Comuniunea este compromisă mai ales de meschinărie. Abuzurile de putere – evidente sau mascate – de care se simte protejată, sfârşesc prin a slăbi comunitatea. “Nemulţumirea” constituie aproape o necesitate (ca şi scandalurile). Dar vai celui care o aţâţă, o alimentează… şi nu scoate din ea un avantaj.

Problema locurilor şi a echilibrului

“În casa Tatălui meu sunt multe locuri”, ne asigură Cristos (evanghelia de astăzi). Şi chiar pe pământ, în Biserică, sunt destule locuri. După primul simptom de jenă observat în comunitate, cei Doisprezece s-au preocupat să stabilească părţile specifice, să definească rolurile, să stabilească competenţele, să delimiteze tărâmurile de acţiune (chiar dacă totul nu trebuia apoi să fie orânduit de reguli aşa de rigide, asistând la încălcări şi la dese “invadări de tărâmuri”. Chiar şi diaconii nu s-au limitat, din fericire, la “slujirea meselor” pentru care au fost destinaţi. Când erau “plini de Duh” şi nu umflaţi de amorul propriu, ambiţie sau invidie, şi ceea ce este important este binele tuturor şi nu prestigiul personal, atunci chiar şi “invadarea tărâmului” este primită cu simpatie şi toţi se bucură de ea, în loc să se plângă…).

Aş vrea să fac numai două precizări. Înainte de toate. Organizarea este necesară. Un minim de structură apare indispensabil. Nu ne putem sustrage, astăzi, de exigenţele specializării în diferite tărâmuri. Şi ne trebuie chiar o oarecare programare. Totuşi trebuie evitat pericolul birocratizării. Aparatul nu trebuie să sufoce niciodată spiritul. Programarea nu poate să stingă creativitatea, să reglementeze imprevizibilul.

Este umilitor să notăm cum în anumite opere sociale, care deşi prezintă pecetea creştină, se întâlnesc experţi vanitoşi, care par că se preocupă să ţină cu prudenţă inima la adăpostul formulelor psihologice reci în care se complac şi a datoriilor sociale. Şi cei săraci, cei umili, se simt teribil de jenaţi, intimidaţi, neînţeleşi. Au impresia – mai mult decât justificată – de a nu fi considerate persoane, ci examinaţi ca nişte cazuri, şi adesea “rezolvaţi” din oficiu. Între superficialitate, graba puţin cam confuză şi raţionalitatea şi funcţionalitatea rece şi chiar impecabilă, ar trebui să fie o cale de mijloc. Poate ar fi cazul de a ne pune mâinile… pe inima tuturor acelora care, în comunitatea creştină, primesc misiunea de a trata cauza celor săraci şi a celor slabi.

A doua observaţie. De această dată pare că totul s-a rezolvat fericit trasând o linie de separare foarte precisă. Unora le-a fost încredinţată “slujirea la mese” (mesele, deci, erau o “slujire”, nu o “afacere”). Apostolii, dimpotrivă, s-au dedicat “rugăciunii şi slujirii cuvântului”. În viaţa concretă a multora, nu este aşa de uşor să trasezi acea brazdă. Adesea suntem constrânşi să ne interesăm de mese, fără a neglija rugăciunea, slujirea cuvântului, sacramentele. Aşa cum nu este posibilă stabilirea de graniţe foarte precise şi de netrecut, la fel este greu, ba chiar imposibil, de a realiza un echilibru între cele două dimensiuni, o dată pentru totdeauna.

În fiecare zi suntem constrânşi să facem alegeri sub semnul responsabilităţii. Pentru care trebuie să luăm act despre ceea ce este urgent, fără ca să pierdem din vedere ceea ce este important. Să ne preocupăm de atâtea lucruri, făr a uita esenţialul. Armonia nu este o problemă de dozare cantitativă, ci de luciditate, alegeri costisitoare, verificarea constantă a ierarhiei valorilor, capacitatea de a te pune mereu în discuţie. Poporul lui Dumnezeu nu are nevoie de intriganţi, dar nici de “funcţionari mofturoşi ai sacrului”. Proba decisivă rămâne cea a mâinilor. Mâini consacrate, şi deci abilitate de a “trata” atât lucrurile lui Dumnezeu, cât şi cele ale oamenilor. Care, aproape totdeauna, se confundă.

La sfârşitul fragmentului din Fapte este o notă care poate fi interpretată în cheie ironică: “…chiar şi un mare număr de preoţi a îmbrăţişat credinţa”. Trebuie s-o spun, personal, că nu m-aş simţi ofensat, ba chiar aş fi măgulit, ca preot, dacă cineva din comunitate s-ar mira pentru faptul că şi eu… cred.

Chemarea de “constructori”

În a doua lectură, Petru ne invită la o acţiune de apropiere progresivă. Noi tindem să menţinem un pic distanţele. Ne mulţumim cu o oarecare curiozitate. Vrem “să stăm să vedem”, să asistăm de departe, fără a ne compromite prea mult.

Dimpotrivă ar trebui să ne apropiem de Cristos, să ne legăm, ba chiar “să ne strângem” în jurul lui. Nu este vorba, bineînţeles, de a imprima un duet intimist (chiar dacă perspectiva exercită o oarecare seducţie asupra unor credincioşi bolnavi incurabili de individualism).

Ne apropiem, ne legăm împreună de alţii. Facem Biserica împreună. Pentru că de o construcţie este vorba. Ca şi cum Petru ne-ar îndemna: “Întraţi în construcţie!” Ar fi mai puţin imperativ să ne limităm de a aduce cărămizile. Dimpotrivă noi înşine suntem materialul acelui edificiu în care Cristos este “piatra vie”. Deci, nu suntem numai oi ale căror behăit plângător ar fi plăcut “acolo sus” (şi, desigur, un pic şi mai jos…). Suntem constructori, elemente active, responsabili în Biserică. Subiecte ale vieţii sale şi ale istoriei sale.

Dar mai este un pas ulterior de făcut. “Voi sunteţi un neam ales, o preoţie regească, o naţiune sfântă…” Iată ultima, surprinzătoare “invadare a tărâmului” la care suntem chemaţi: toţi membrii poporului lui Dumnezeu sunt… preoţi! Desigur, rămâne încă distincţia dintre preoţi şi laici, dintre preoţia ministerială şi preoţia comună a credincioşilor. Totuşi, când “ne strângem” în jurul lui Cristos, unicul preot, suntem autorizaţi să ne considerăm preoţi pe deplin, legitimaţi de a celebra faptele Domnului, abilitaţi de a prezenta darurile noastre de fiecare zi trăită în credinţă şi iubire. Acela este locul nostru în Templu!

Din păcate, adesea, ne mulţumim cu un loc care nu este acela pe care Cristos ni l-a “pregătit”. Locul pe care îl alegem noi, nu ezit s-o spun, este inevitabil un pic distant, mai puţin obligatoriu…

A-l cunoaşte pe Dumnezeu

“Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl!” Bănuiesc că Filip a rămas, dacă nu chiar decepţionat, cel puţin descumpănit.

El avea în cap o imagine grandioasă, solemnă despre Dumnezeu. Cristos, dimpotrivă, arată un Dumnezeu aşa de umil, blând, familiar, chiar slab, “uman”, încât renunţă la interdicţii. Şi spune să nu ne impresionăm de faptul că cele două imagini nu coincid, ba chiar prezintă diferenţe. Numai credinţa reuşeşte să le facă să coincidă, corectând (mai mult, anulând!) imaginea noastră.

“Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă şi în mine”. Ca şi cum ar implora: credeţi-mă cel puţin un pic!… Încredeţi-vă în dezvăluirea mea, mai mult decât în reprezentările voastre. Credinţa ne permite să săvârşim aceleaşi fapte pe care le săvârşeşte Cristos, ba chiar şi “mai mari”. Fapt este că prea adesea avem prezumţia de a realiza fapte măreţe în numele acelui Dumnezeu pe care îl avem noi în cap, şi nu al acelui Dumnezeu revelat, descoperit de Fiul, unicul exeget autorizat, unica oglindă fidelă a chipului Tatălui. Rămâne să ne întrebăm: în ce fel Cristos îl arată pe Tatăl? Prin învăţătura sa, înainte de toate. Nu trebuie uitat, însă, că persoana lui Isus este “locul” şi instrumentul revelaţiei. Deci, nu numai cuvintele sale, ci şi gesturile sale, alegerile sale, acţiunile sale, devin semn, parabolă, indiciu, transparenţa lui “Dumnezeu invizibil”.

De aceea când noi, în evanghelie, îl vedem pe Cristos acordând preferinţa lui către cei mici, arătând compasiune pentru cei suferinzi, dând cu largheţe iertarea păcătoşilor, redând încrederea celor aflaţi în mizerie, vizitând pe cei excluşi, arătând milostivirea sa faţă de orice fel de mizerie umană, neascunzând simpatia sa pentru cei din urmă, stând departe de cei puternici, apărând atât de uman, plin de iubire, plângând la moartea unui prieten, plăcându-i micile gesturi de delicateţe, noi îl descoperim pe Tatăl, suntem în stare să schiţăm trăsăturile chipului său, şi trebuie să tragem concluzia: Dumnezeu este aşa! Şi nouă Cristos ne descoperă mâhnirea sa: De atâta timp sunt cu voi… şi nu v-aţi decis încă să sfâşiaţi cealaltă imagine (aceea, înşelătoare!)… Cînd veţi învăţa să mă cunoaşteţi, şi deci să-l “vedeţi” pe Dumnezeu?

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin