Start > Ritul latin > Cineva este la postul său când intră în domeniul altuia…

Cineva este la postul său când intră în domeniul altuia…

11 April 2008
1,075 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a V-a după Paște (Anul A)

În sfârșit ceva care nu merge!

“… S-a ridicat un nemulțumit”. Trag un suspin de ușurare și îmi vine pofta de a comenta: – Noroc… Dacă totul ar merge bine, n-ar apare dificultăți, nu s-ar produce incidente, ar fi cazul să fim serios neliniștiți. Riscul rămâne mereu acela de a idealiza în mod greșit stilul de viață a comunității primitive, ca și cum fervoarea de la început ar fi asigurat o funcționare perfectă, fără cea mai mică piedică, fără cea mai imperceptibilă murmurare, fără cel mai modest rebut, în “mașina” pusă în mișcare de Cristos.

Din fericire Faptele (prima lectură) ne informează asupra primei dificultăți. Mașina are un inconvenient. S-a verificat un fapt neplăcut (primul – și poate nici primul – dintr-o lungă serie). A fost un contrast, care a creat o inevitabilă tensiune.

Suntem în fața unui fenomen așteptat. Nu trebuie să ne uimim dacă trăirea împreună a diverși indivizi provoacă disensiuni, neînțelegeri, crize, rupturi, certuri, ciocniri. Comuniunea, cu toate că este susținută de un foarte puternic ideal, este mereu amenințată de tendințe…fracționiste. Oamenii se trag înapoi, în ciuda entuziasmului, din fața generozității, a obligațiilor și apar particularitățile lor, mentalitățile lor un pic înguste, egoismele, meschinăriile.

Cu aceasta nu intenționez să spun că ar trebui să ne resemnăm în fața sectarismului, a sfâșierilor, a certurilor permanente. Dimpotrivă: după ce am luat cunoștință despre faptul inevitabil al furtunii – mici sau mari – care atacă și zguduie comunitatea, trebuie luptat cu înverșunare împotriva pericolului mai mare, care este: micimea. Adevărata amenințare, răul cel mai viclean, nu este mizeria oamenilor. Este, mai degrabă, micimea, care ia diferite forme și înfățișări: rivalități, personalisme, gelozii, sectarisme, favoritisme, invidii, intoleranțe, interese de clan, viziuni înguste.

Ca în prima comunitate creștină, trebuie împiedicată cearta ca să nu devină constantă și să ia locul seninătății, chiar deschise și aspre, confruntată de idei și poziții.

Mai ales trebuie împiedicate favoritismele care legitimează cele mai odioase nedreptăți, ca privilegiile să nu strivească nepedepsit pe cei mici. Comuniunea este compromisă mai ales de meschinărie. Abuzurile de putere – evidente sau mascate – de care se simte protejată, sfârșesc prin a slăbi comunitatea. “Nemulțumirea” constituie aproape o necesitate (ca și scandalurile). Dar vai celui care o ațâță, o alimentează… și nu scoate din ea un avantaj.

Problema locurilor și a echilibrului

“În casa Tatălui meu sunt multe locuri”, ne asigură Cristos (evanghelia de astăzi). Și chiar pe pământ, în Biserică, sunt destule locuri. După primul simptom de jenă observat în comunitate, cei Doisprezece s-au preocupat să stabilească părțile specifice, să definească rolurile, să stabilească competențele, să delimiteze tărâmurile de acțiune (chiar dacă totul nu trebuia apoi să fie orânduit de reguli așa de rigide, asistând la încălcări și la dese “invadări de tărâmuri”. Chiar și diaconii nu s-au limitat, din fericire, la “slujirea meselor” pentru care au fost destinați. Când erau “plini de Duh” și nu umflați de amorul propriu, ambiție sau invidie, și ceea ce este important este binele tuturor și nu prestigiul personal, atunci chiar și “invadarea tărâmului” este primită cu simpatie și toți se bucură de ea, în loc să se plângă…).

Aș vrea să fac numai două precizări. Înainte de toate. Organizarea este necesară. Un minim de structură apare indispensabil. Nu ne putem sustrage, astăzi, de exigențele specializării în diferite tărâmuri. Și ne trebuie chiar o oarecare programare. Totuși trebuie evitat pericolul birocratizării. Aparatul nu trebuie să sufoce niciodată spiritul. Programarea nu poate să stingă creativitatea, să reglementeze imprevizibilul.

Este umilitor să notăm cum în anumite opere sociale, care deși prezintă pecetea creștină, se întâlnesc experți vanitoși, care par că se preocupă să țină cu prudență inima la adăpostul formulelor psihologice reci în care se complac și a datoriilor sociale. Și cei săraci, cei umili, se simt teribil de jenați, intimidați, neînțeleși. Au impresia – mai mult decât justificată – de a nu fi considerate persoane, ci examinați ca niște cazuri, și adesea “rezolvați” din oficiu. Între superficialitate, graba puțin cam confuză și raționalitatea și funcționalitatea rece și chiar impecabilă, ar trebui să fie o cale de mijloc. Poate ar fi cazul de a ne pune mâinile… pe inima tuturor acelora care, în comunitatea creștină, primesc misiunea de a trata cauza celor săraci și a celor slabi.

A doua observație. De această dată pare că totul s-a rezolvat fericit trasând o linie de separare foarte precisă. Unora le-a fost încredințată “slujirea la mese” (mesele, deci, erau o “slujire”, nu o “afacere”). Apostolii, dimpotrivă, s-au dedicat “rugăciunii și slujirii cuvântului”. În viața concretă a multora, nu este așa de ușor să trasezi acea brazdă. Adesea suntem constrânși să ne interesăm de mese, fără a neglija rugăciunea, slujirea cuvântului, sacramentele. Așa cum nu este posibilă stabilirea de granițe foarte precise și de netrecut, la fel este greu, ba chiar imposibil, de a realiza un echilibru între cele două dimensiuni, o dată pentru totdeauna.

În fiecare zi suntem constrânși să facem alegeri sub semnul responsabilității. Pentru care trebuie să luăm act despre ceea ce este urgent, fără ca să pierdem din vedere ceea ce este important. Să ne preocupăm de atâtea lucruri, făr a uita esențialul. Armonia nu este o problemă de dozare cantitativă, ci de luciditate, alegeri costisitoare, verificarea constantă a ierarhiei valorilor, capacitatea de a te pune mereu în discuție. Poporul lui Dumnezeu nu are nevoie de intriganți, dar nici de “funcționari mofturoși ai sacrului”. Proba decisivă rămâne cea a mâinilor. Mâini consacrate, și deci abilitate de a “trata” atât lucrurile lui Dumnezeu, cât și cele ale oamenilor. Care, aproape totdeauna, se confundă.

La sfârșitul fragmentului din Fapte este o notă care poate fi interpretată în cheie ironică: “…chiar și un mare număr de preoți a îmbrățișat credința”. Trebuie s-o spun, personal, că nu m-aș simți ofensat, ba chiar aș fi măgulit, ca preot, dacă cineva din comunitate s-ar mira pentru faptul că și eu… cred.

Chemarea de “constructori”

În a doua lectură, Petru ne invită la o acțiune de apropiere progresivă. Noi tindem să menținem un pic distanțele. Ne mulțumim cu o oarecare curiozitate. Vrem “să stăm să vedem”, să asistăm de departe, fără a ne compromite prea mult.

Dimpotrivă ar trebui să ne apropiem de Cristos, să ne legăm, ba chiar “să ne strângem” în jurul lui. Nu este vorba, bineînțeles, de a imprima un duet intimist (chiar dacă perspectiva exercită o oarecare seducție asupra unor credincioși bolnavi incurabili de individualism).

Ne apropiem, ne legăm împreună de alții. Facem Biserica împreună. Pentru că de o construcție este vorba. Ca și cum Petru ne-ar îndemna: “Întrați în construcție!” Ar fi mai puțin imperativ să ne limităm de a aduce cărămizile. Dimpotrivă noi înșine suntem materialul acelui edificiu în care Cristos este “piatra vie”. Deci, nu suntem numai oi ale căror behăit plângător ar fi plăcut “acolo sus” (și, desigur, un pic și mai jos…). Suntem constructori, elemente active, responsabili în Biserică. Subiecte ale vieții sale și ale istoriei sale.

Dar mai este un pas ulterior de făcut. “Voi sunteți un neam ales, o preoție regească, o națiune sfântă…” Iată ultima, surprinzătoare “invadare a tărâmului” la care suntem chemați: toți membrii poporului lui Dumnezeu sunt… preoți! Desigur, rămâne încă distincția dintre preoți și laici, dintre preoția ministerială și preoția comună a credincioșilor. Totuși, când “ne strângem” în jurul lui Cristos, unicul preot, suntem autorizați să ne considerăm preoți pe deplin, legitimați de a celebra faptele Domnului, abilitați de a prezenta darurile noastre de fiecare zi trăită în credință și iubire. Acela este locul nostru în Templu!

Din păcate, adesea, ne mulțumim cu un loc care nu este acela pe care Cristos ni l-a “pregătit”. Locul pe care îl alegem noi, nu ezit s-o spun, este inevitabil un pic distant, mai puțin obligatoriu…

A-l cunoaște pe Dumnezeu

“Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl!” Bănuiesc că Filip a rămas, dacă nu chiar decepționat, cel puțin descumpănit.

El avea în cap o imagine grandioasă, solemnă despre Dumnezeu. Cristos, dimpotrivă, arată un Dumnezeu așa de umil, blând, familiar, chiar slab, “uman”, încât renunță la interdicții. Și spune să nu ne impresionăm de faptul că cele două imagini nu coincid, ba chiar prezintă diferențe. Numai credința reușește să le facă să coincidă, corectând (mai mult, anulând!) imaginea noastră.

“Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință și în mine”. Ca și cum ar implora: credeți-mă cel puțin un pic!… Încredeți-vă în dezvăluirea mea, mai mult decât în reprezentările voastre. Credința ne permite să săvârșim aceleași fapte pe care le săvârșește Cristos, ba chiar și “mai mari”. Fapt este că prea adesea avem prezumția de a realiza fapte mărețe în numele acelui Dumnezeu pe care îl avem noi în cap, și nu al acelui Dumnezeu revelat, descoperit de Fiul, unicul exeget autorizat, unica oglindă fidelă a chipului Tatălui. Rămâne să ne întrebăm: în ce fel Cristos îl arată pe Tatăl? Prin învățătura sa, înainte de toate. Nu trebuie uitat, însă, că persoana lui Isus este “locul” și instrumentul revelației. Deci, nu numai cuvintele sale, ci și gesturile sale, alegerile sale, acțiunile sale, devin semn, parabolă, indiciu, transparența lui “Dumnezeu invizibil”.

De aceea când noi, în evanghelie, îl vedem pe Cristos acordând preferința lui către cei mici, arătând compasiune pentru cei suferinzi, dând cu larghețe iertarea păcătoșilor, redând încrederea celor aflați în mizerie, vizitând pe cei excluși, arătând milostivirea sa față de orice fel de mizerie umană, neascunzând simpatia sa pentru cei din urmă, stând departe de cei puternici, apărând atât de uman, plin de iubire, plângând la moartea unui prieten, plăcându-i micile gesturi de delicatețe, noi îl descoperim pe Tatăl, suntem în stare să schițăm trăsăturile chipului său, și trebuie să tragem concluzia: Dumnezeu este așa! Și nouă Cristos ne descoperă mâhnirea sa: De atâta timp sunt cu voi… și nu v-ați decis încă să sfâșiați cealaltă imagine (aceea, înșelătoare!)… Cînd veți învăța să mă cunoașteți, și deci să-l “vedeți” pe Dumnezeu?

Ritul latin