Predici

În vârful picioarelor

Este definită în mod obişnuit “Duminica bunului păstor”. Şi dacă ar fi, dimpotrivă, mai ales duminica oilor? Toţi sunt de acord în a-l recunoaşte că Cristos este adevăratul păstor, opus mercenarului, pentru că şi-a dat viaţa pentru oile sale, pentru că este călăuza unică, sigură, care merge înainte şi deschide drumul. Trebuie să ne convingem, mai degrabă, că oile sunt preţioase mai mult decât orice lucru. Că nu formăm o turmă… de spinări, cu semnul nivelării şi al cantităţii. Că nu constituie o masă de manevră. Că nu sunt exploatate în nici un fel, nici pentru propriul prestigiu, pentru propria consolare personală. Că sunt cunoscute şi chemate pe nume şi iubite una câte una.

În felul cu care Cristos vorbeşte despre stână aminteşte aproape ca despre imaginea Templului. Şi la centru, de această dată, nu este prezenţa lui Dumnezeu, ci prezenţa omului. O realitate sacră de respectat. Stâna nu este, în mod grosolan, depozitul sau dormitorul oilor. Este locul de întâlnire, de recunoaştere. Isus, pe lângă faptul că se defineşte “Bunul Păstor”, se dovedeşte ca unica poartă de intrare la stână. Cine se ocupă de oi, trebuie “să treacă” obligatoriu prin el, să depună la acea poartă vanitatea, ambiţiile de carieră, portofelul, pretenţii de putere, calcule oportuniste, presupunerea de a şti. Trebuie să lase la acea poartă bastonul şi registrul. Păstorul este prevăzut numai de glas.

Cine nu intră prin poarta care este Cristos, adică nu adoptă stilul său, este “hoţ şi tâlhar”, chiar dacă vorbeşte în numele lui Cristos. Se trece prin poarta de acces la stână se intră numai în vârful picioarelor. Ar fi oportun, la ceremoniile de sfinţire a preoţilor, să se pună un rit special în care viitorul slujitor al comunităţii să fie invitat odată pentru totdeauna să scoată încălţămintea “pentru că locul pe care calcă este sfânt” (Ex 3,6).

Cu voce scăzută

Şi se intră, mai ales, cu voce scăzută. Cateheza fundamentală este cea a vocii. Oile, în loc să fie îndoctrinate, trebuie să primească de la păstorul lor, o vocaţie, adică trebuie să se simtă chemate pe nume. “…Şi oile ascultă glasul său; el cheamă oile sale pe nume şi le conduce afară…” Atâţia păstori se plâng, cu accente îndurerate, pentru ce turma lor nu-i ascultă. În unele cazuri, nu înseamnă că persoanele nu ascultă pe păstor pentru că nu au reuşit încă să audă glasul său? Sau pentru ce păstorul adoptă o voce care, în loc să-l facă să-l recunoască, îl ascunde?

Mercenarul, profesionistul, “cel invizibil”, pentru că este travestit în zelos sau poreclit păstor, se trădează, se descoperă, cu un semn particular minuscul dar decisiv: glasul. În opoziţie, tot glasul face “vizibil” pe adevăratul păstor. Tonul, timbrul glasului, pasiunea, convingerea, explică şi fenomenul care s-a verificat în discursul lui Petru (prima lectură): “S-au simţit străpunşi în inimă”. Atunci este natural să ţâşnească întrebarea: Ce trebuie să facem? Mulţi predicatori, dimpotrivă, pretind să le impună de îndată ceea ce ascultătorii trebuie să facă. Fără a se preocupa, mai înainte, de a deschide o breşă în inima lor.

Lista “lucrurilor de făcut” poate cauza plictiseală sau indiferenţă, dacă cuvântul, mai înainte, nu a provocat o rană, nu a mişcat ceva în adâncime, nu a trezit o dorinţă chinuitoare. Nu este suficient să proclami cu glas răspicat că Isus Cristos este constituit Domn. Este decisiv “modul” cu care este afirmat. Este important ca din cuvintele păstorului să se poată intui ceea ce provoacă acel fapt în viaţa sa.

Meseria în locul iubirii

Poate să fie, astăzi, o dublă deformare a figurii păstorului, faţă de Modelul original. Prima este cea a “corectitudinii”, a profesionalităţii reci. Anumiţi titulari de chipuri stinse, surâsuri îngheţate, strângeri de mână care sunt o invitaţie să ţină la distanţă, gesturi calculate, cuvinte cântărite, priviri stinse (pentru că este la mijloc adăpostul paginii unui registru), guri care mestecă formule, mâini sentenţioase, texte grave, pauze măsurate, atitudini înţepenite, nu reproduc desigur figura Păstorului pe care fiecare dintre noi vrea să-l schiţeze citind cuvintele lui Cristos.

Nu au forţa unui moment de slăbiciune, de abandon. Par că se ruşinează că posedă o inimă, că lasă să se infiltreze un sentiment. Nu reuşesc să depună, nici măcar pentru o clipă, rolul, să dea cale liberă persoanei chircite înăuntrul personajului, umanului încarcerat în acea armură oficială. Propun numai cuvinte scontate, previzibile, pe care se simt obligaţi să le spună. “Cunosc oile mele şi oile mele mă cunosc pe mine”

Dar, pentru a se face cunoscut, Cristos nu a ezitat să plângă, să arate gingăşie, să se lase mişcat (voiam să spun “să pună la inimă”) de orice tip de mizerie, de a cere şi a dărui prietenie, de a manifesta gusturile proprii (inclusiv parfumul!), de a cere mângâiere în momentul tristeţii. Bunul păstor a pus pe tavă (este cazul s-o spunem) toată iubirea sa. Şi, tot stând la masă, le-a împărtăşit discipolilor săi secretele sale, s-a lăsat să facă confidenţele cele mai intime. Anumiţi păstori, dimpotrivă, chiar se plâng pentru că nu se simt înţeleşi. Dar nu riscă să se facă cunoscuţi într-adevăr, să abandoneze adăpostul sigur al funcţiei, să depună masca seriozităţii şi a rigidităţii (despuierea cea mai obligatorie, sărăcia cea mai necesară).

Desigur, păstorul este investit cu autoritate. Dar în loc să revendice autoritatea (uneori confundată cu puterea) care vine de la Păstor, trebuie revendicată (şi manifestată!) iubirea şi delicateţea şi capacitatea de dăruire care vin de la acelaşi Păstor. Nu este iubit pentru că deţine autoritatea. Dar cineva are autoritatea numai în măsura în care este capabil de a iubi “Cum El ne-a iubit”. Comanda, desigur, este garantată de registru. …Dar este vorba despre un alt registru. Acela, precis, care a condus pe Cristos la moartea pe cruce.

A dărui lucruri în loc de a se dărui

Altă deformaţie este aceea a oboselii. Păstorii care vor să facă atâta, se agită, sunt mereu cu sufletul la gură. Cu totul prinşi de fapte, de activităţi, de iniţiative, de organizare, sfârşesc prin a nu mai fi observaţi de persoane. Dau lucruri. Dar astfel se dispensează de a se dărui pe sine. A fi în fugă nu înseamnă în mod necesar a călăuzi turma. Aşa cum a urla cu glas puternic nu înseamnă a şti să vorbeşti oilor (acestea sunt distrase mai mult decât orientate). A nu mai avea timp nu este în mod necesar semnul dedicării pentru alţii.

Îmi amintesc de mărturisirea sfâşietoare a unui misionar din Tanzania: “Am realizat, în misiunea mea, o serie considerabilă de opere, cu costul a sacrificii nenumărate. Pot să spun că nu m-am cruţat de loc. Toate erau lucruri necesare. Aici nu era nimic. Totuşi… După ziua inaugurării oficiale a ultimei construcţii, pe care am zidit-o cărămidă cu cărămidă, o femeie mi-a aruncat în faţă o realitate amară: – Ai făcut mult pentru noi, trebuie s-o recunoaştem, în toţi aceşti ani. Însă, să ştii că nu avem nevoie de lucrurile tale. De tine avem nevoie! Şi tu nu mai eşti… În acel moment mi-a căzut rău. Apoi a trebuit să admit că ea avea dreptate. Nu am observat că, în furia de a înmulţi iniţiativele, de a lucra ca un condamnat fără o clipă de răgaz, am terminat în mod paradoxal prin a mă nega, că am lipsit oamenii de darul esenţial pe care îl aşteptau de la mine… şi la care aveau pe deplin dreptul”.

Votul de răbdare?

Printre recomandările lui Petru, conţinute în a doua lectură, mă limitez să subliniez un cuvânt: răbdare. Chiar în ziua chemărilor, aş vrea să parafrazez astfel: “La aceasta aţi fost chemaţi”: la răbdare. Nu există vocaţie, dacă nu este o vocaţie la răbdare. Un examen sever la care ar trebui să fie supus oricare candidat este cel al răbdării. Eu consider că s-ar putea introduce de-a dreptul un vot, sau cel puţin o promisiune solemnă, pentru răbdare.

Răbdarea nu trebuie să fie obişnuită numai în gura celor în vârstă, care, pierzând de-a lungul drumului visele, le-ar fi înlocuit cu răbdarea (care, în acest caz, nu ar fi altceva decât o resemnare obosită). Nu. Răbdarea foloseşte, dimpotrivă, tocmai pentru a nu lăsa să moară visele. Tinerii trebuie să se echipeze cu răbdarea, ca înveliş al idealurilor lor cele mai îndrăzneţe. Fără o provizie bogată de răbdare, se renunţă la operă după primul insucces, se continuă să se lingă rănile, plângând, după primul incident, se ia o atitudine ridicolă de victime după un refuz, o neînţelegere, se abate şi se dezumflă în contact cu cel mai mic obstacol, la cea mai modestă dificultate. Turma merge, creşte, în măsura răbdării păstorului.

Şi chiar pentru sacramentul reconcilierii, se reuşeşte “să străpungă inima” cuiva (pentru a folosi tot expresia din Fapte), numai dacă se arată “slujitori ai răbdării lui Cristos”. Trebuie să precizăm cu extremă claritate şi onestitate. Misiunea nu se săvârşeşte cu o serie fulgerătoare de succese, de acţiuni încununate de rezultate satisfăcătoare şi preţuite “de sus” (care apoi este mereu un pic de jos…). Este, dimpotrivă, un exerciţiu îndelungat de răbdare, o serie interminabilă de răbdare. Pasiunea, cu cât este mai mare, devorantă, cu atât mai mult trebuie să fie însoţită de răbdare.

Noi toţi, pe lângă faptul că am fost vindecaţi de rănile lui Cristos (cum ne aminteşte tot Petru în a doua lectură), suntem rodul răbdării sale neobosite. Accentuăm în orice ocazie, să evităm echivocurile periculoase. Este inutil să începem, dacă nu suntem dispuşi să… re-începem. Se reîncepe mereu de la capăt, după falimente inevitabile, erori, deziluzii. Lucrurile care se socot “făcute rău” nu sunt făcute rău dacă cineva, în ciuda tuturor, se încăpăţinează să reînceapă ca şi cum ar fi fost prima oară. “Insultat, nu răspundea la insulte, şi suferind nu ameninţa cu răzbunarea…” Poate este un mod concret de a imita Pătimirea “păstorului şi a păzitorului sufletelor noastre” este de a ameninţa… răbdarea, de fiecare dată când visele noastre şi proiectele noastre sunt insultate de o realitate ostilă.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin