Start > Ritul latin > Pentru o bucată de drum…

Pentru o bucată de drum…

4 April 2008
1,191 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a după Paște (Anul A)

Noi speram…

Dacă am reuși să-l prindem, pe vreo una din străzile noastre agitate, pe acel misterios personaj “neinformat”, nu am întârzia să-l aducem la zi despre acea situație. Avem nevoie și noi, ca și cei doi descurajați, să ne vărsăm inima, să depănăm rozariul interminabil al deziluziilor noastre cele mai arzătoare, al necazurilor noastre, al loviturilor primite. “Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbați între voi pe drum?…” Ar fi avut pofta să-i dea o replică, cu hotărâre, între tristețe și scandalizare: “Dar în ce lume trăiești?… Tu singur ești așa de străin de problemele noastre că nu știi?… Nu-ți dai seama despre situație?…”

Și atunci, înainte cu informațiile. Da… “noi speram”. Speram că Conciliul să nu fie o dată de celebrat. Speram ca “Biserica celor săraci” să continue să fie Biserica celor săraci. Speram să nu se rușineze de martirii pentru cauza dreptății. Speram că la atâtea documente să urmeze unele fapte concrete. Ca dialogul să nu fie numai o formulă. Ca anumiți moraliști bombănitori, rigizi până la a atinge neomenia, să fie mai la curent un pic mai mult cu viața și problemele oamenilor obișnuiți. Ca profeții să fie ascultați un pic mai înainte de ultima respirație. Ca anumite personaje vorbărețe să dispară de pe scenă, cel puțin din simț de pudoare. Ca anumite tonuri polemice și atitudini trufașe să fie abandonate. Ca banul să conteze un pic mai puțin. Ca anumite cariere să nu fie atât de fulgerătoare.

Speram ca după două mii de ani… Speram ca după papa Ioan… Și am putea adăuga: Speram ca fiul nostru, după tot ce i-am dat și învățat… Speram că școala… Speram că prietenia. Speram ca dreptatea. Speram că onestitatea. Speram că informația. “Cu toate acestea au trecut trei zile…” Vrem să fim mai generoși ca cei doi din Emaus, am învățat răbdarea. În realitate, au trecut mai mult decât trei zile, trei luni, trei ani… Dar totul continuă ca înainte. Este inutil de a-și face iluzii. (Nu îndrăznesc nici să-mi imaginez ceea ce El, răsturnând părțile, ar spune la rândul său dacă ar deschide “caietul său personal de doleanțe”. Eu speram ca voi… ca tu… “Cu toate acestea” au trecut atâtea ocazii favorabile. Mai bine: nu au trecut, ci voi le-ați lăsat să treacă în mod inutil… Deci, este mai bine să reluăm părțile, ca în manuscrisul evanghelic).

Dificultatea de a risca inima

“Le explică lor din toate Scripturile…” Nu. Nici o rețetă miraculoasă. Nici o baghetă magică sub mantie pentru a transforma dintr-o lovitură realitatea. Nici o soluție definitivă pentru durerile noastre și problemele noastre. Nici o siguranță prefabricată. Pur și simplu, invitația de a citi și de a înțelege. El ar fi dezinformat, dar este în stare de a ne face să descoperim sensul evenimentelor, încadrate sub o altă lumină, să le valorificăm după alte criterii.

Lucrurile neplăcute rămân neplăcute ca mai înainte. Dar El ne învață să le vedem și să le interpretăm în chip nou, într-o optică diferită de cea cu care ne-am obișnuit. Desigur, metoda sa este foarte personală de a citi și comenta Scripturile. Au constatat-o cei doi fericiți școlari călători: “… ne ardea inima în piept”. O de am avea, și astăzi, exegeți capabili de a explica, de a face să înțelegem (da, înainte de toate de a clarifica, evitând de a complica, de a încurca teribil lucrurile), totuși nu în chip rece, impersonal, aseptic, dar în chip de a ațâța cel puțin o scânteie în inimă, aprinzând o dorință, trezind o nostalgie, provocând o remușcare, încălzind, încurajând, dând o dorință de a încerca aventura.

Aceasta, însă, depinde și de noi. Dacă maeștri, cum se întâmplă adesea, ne dezamăgesc din cauza tehnicității lor exasperate și satisfăcute, avem pentru totdeauna posibilitatea de a ne încrede călăuzei Spiritului, sub controlul încurajator al Bisericii, și să ne apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu ca de o realitate vie, ca de foc. Fapt este că suntem prea preocupați de a lumina mintea, și nu avem curajul să riscăm inima. Totuși semnalul indubitabil că Cuvântul ne atinge, ne spune ceva, rămâne mereu acel fenomen care s-a verificat de-a lungul drumului la Emaus: inima care arde în piept. Lectura și înțelegerea Scripturilor nu este o treabă a experților, a intelectualilor. Este treaba “pasionaților”, a îndrăgostiților.

Mai departe…

“El s-a făcut că merge mai departe…” De fapt, El trebuie să meargă mereu mai departe. Și chiar dacă am reuși din fericire să-l reținem pentru puțin, “pentru că se face seară”, și nouă ne este frică de întuneric, să nu ne legănăm în iluzii periculoase. El va relua drumul, va merge mai departe, și ne va aștepta… înainte, ca o anticipare a aurorei. Și atunci, este în zadar să scoatem plânsete asupra adevăratelor sau presupuselor întârzieri ale grupului din care facem parte, asupra pateticelor “mergeri înapoi”. Să ne fie de ajuns să știm că El nu fixează nici o întâlnire în trecut.

Îl putem regăsi, și să facem o bucată de drum cu El, și apoi o alta, numai dacă renunțăm la pretenția de a-l reconduce înapoi, dacă dăm socoteală că El “trebuie” să meargă mai departe. Și noi cu El. Promisiunea sa de a “fi-cu-noi” nu trebuie confundată cu pretenția, din partea noastră, de a-l reține. El este cu noi dacă ne decidem să mergem în noapte.

Sunt alte discursuri de făcut

“Le-au zis ceea ce li s-a întâmplat pe cale și cum l-au recunoscut la frângerea pâinii…” Este mereu un Cuvânt care ne redă orientarea după grupările noastre. Este mereu o “pâine frântă” care ne redă forța, încrederea, inima, după ce am acumulat atâta oboseală și nu puține deziluzii. Atunci ne reîntorcem la Ierusalimul nostru personal. Unde, aparent, nimic nu s-a schimbat. Regăsim toate ca mai înainte. Ambiguități, întârzieri, incoerențe, opacități. Istoria pare să fie încurcată. Noul produce spaimă, mai mult decât întuneric.

Dar dacă într-adevăr ni s-au deschis ochii și l-am recunoscut în jurul acelei mese, chiar dacă El s-a sustras de îndată de la privirea noastră, el se prezintă sub alte prezențe nu prea exultante, totuși trebuie să învățăm că nu se poate crede în Cel Înviat și să continuăm să plângem, să ne lamentăm, denunțând neîmpliniri, să întârziem să facem inventarul lucrurilor care ar fi putut să fie și nu sunt. “Pe acest Isus, Dumnezeu l-a înviat și noi toți suntem martori”, declară Petru mulțimii în ziua Rusaliilor (prima lectură).

Nu e posibil să fie martori și să plângă, abandonându-se regretelor, a se opri, ca cei doi de la Emaus, “cu chipul trist”. Martorii nu pierd timpul cu o istorie care a trecut (chiar dacă cineva își închipuie că nu observă aceasta, și ar vrea să nu se fi întâmplat niciodată). Ci vestesc și anticipă o istorie nouă, deja prezentă, înfăptuitoare, în ciuda tuturor obstacolelor, refuzurilor, și insucceselor aparente. Învierea este o forță care răvășește, transformă, fie chiar în chip ascuns, nu zgomotoasă, chiar și în realitatea cea mai chinuitoare. Petru în primul săi discurs oficial, opune unei istorii a morții (“Voi l-ați țintuit pe cruce… și l-ați ucis”), o istorie unde triumfă viața (“… Dar Dumnezeu l-a înviat”).

“Cărarea vieții” pe care o cerem Domnului ca să ne-o arate (versetul din Psalmul responzorial), ne permite să lăsăm la spate gemetele, bombănelile, descurajarea, suspinele, frustrările, stupiditățile (noastre și ale altora). Sunt alte lucruri de făcut, dacă suntem convinși că acel Călător, misterios și “neinformat”, în realitate nu vrea să fie informat asupra lucrurilor trecute, ci vrea să ne facă să observăm lucrurile noi care sunt gata să răsară.

Ceea ce este luat în considerație

Ar fi bine să amintim și îndemnul conținut în prima scrisoare a lui Petru (după primul discurs, prima scrisoare…) Pe cel care îl chemăm Tată “judecă pe fiecare după faptele sale”. Putem să ne deschidem inima Lui, și El ia în serios și cuvintele noastre cele mai amare. La sfârșit, totuși, nu vom fi judecați asupra cuvintelor pe care le-am spus. Numai “faptele” vor fi luate în considerație. Faptele, totuși, presupun o alegere precisă.

A doua lectură așează viața sub semnul unei bucăți de drum numit pelerinaj. Și alternativa propusă este o trăire fără scop (“conduită goală”), sau o trăire în credință și în speranță (“credința voastră și speranța voastră sunt fixate în Dumnezeu”). Aceasta este alegerea de fond de la care nu putem să ne sustragem. Totul este pus sub semnul crucii, adică a morții (“ați fost eliberați prin sângele prețios al lui Cristos”).

Așa cum notează A. Seve, Tatăl nu i-a spus propriului Fiu: “Tu va trebui să mori pe cruce”. Ci: “Tu îi vei iubi cu orice preț… Numai din această iubire excesivă, împinsă până la dăruirea supremă pe cruce, ei vor învăța să iubească”. Într-adevăr, bucata noastră de drum nu va fi parcursă în zadar dacă am învățat acea lecție fundamentală.

Ritul latin