Start > Ritul bizantin > Duminica a III-a din Postul Mare

Duminica a III-a din Postul Mare

27 March 2008
3,121 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: AMDM.info
Duminica a III-a din Post (a Sfintei Cruci)

Săvârșind “calea postului”, ne aflăm azi în duminica a 3-a a acestui timp sfânt, așezat de Sf. Biserică spre curățire de patimi, spre înnoire sufletească, spre a ajunge să ne închinăm și Sfintei Învieri.

Domnul Isus Hristos, împreună cu sfinții săi ucenici, mergea spre Cezareea lui Filip. Și mergând așa cu ucenicii pe drum, Mântuitorul îi întreabă: “Cine zic oamenii că sunt Eu?” Ucenicii au început să-I spună atunci felurite păreri ale oamenilor, cu privire la persoana Lui. “Unii zic, Doamne, că Tu ai fi Ioan Botezătorul care a înviat din morți; alții zic că ai fi un prooroc”.

“Dar voi cine spuneți că sunt?”, întreabă Domnul. Se face o clipă de tăcere. Ucenicii se uită unii la alții și apoi privirile tuturor se îndreaptă spre Petru. Acesta era cel mai în vârstă dintre ucenicii Domnului și totdeauna obișnuia să înfățișeze Domnului gândurile tovarășilor săi. De aceea și acum Apostolul Petru, înțelegând ce vor să-i spună ucenicii prin privirile lor, răspunse Mântuitorului: “Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Toate privirile Apostolilor căutau acum mai mult spre Isus. El se oprește, se întoarce, se uită pe rând la toți apostolii și privirea Lui se oprește la urmă asupra lui Petru. Apoi grăiește: “Ferice de tine Simone, fiul lui Ioania, fiindcă nu carnea și sângele ți-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu, care este în ceruri. Și Eu îți spun: Tu ești Petru, și pe această piatră (a mărturisirii tale) se va zidi Biserica Mea, și toată puterea întunericului nu o va birui pe dânsa” (Mat. 16, 17-19). Mai departe, spune Sf. Evanghelie, a început Mântuitorul să-i învețe pe Apostoli și să le spună că “Fiul Omului trebuie să meargă la Ierusalim și să pătimească multe, de la bătrâni și de la arhierei și de la cărturari, și să fie ucis și a treia zi să învieze” (Mat. 16, 21).

Cuvintele lui Isus au depășit așteptările apostolilor. Un astfel de Mesia nu le-a trecut prin minte niciodată! De aceea, privirile lor se îndreaptă, din nou, către Petru, ca Petru să vorbească mai departe cu învățătorul în numele lor. Atunci Petru ia deoparte pe Mântuitorul “Și a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ți milă de Tine, să nu Ți se întâmple Ție acestea! Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, Satano! Sminteală îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Mat. 16, 22-23).

Evanghelia ne lasă să înțelegem că ceilalți ucenici care erau mai departe urmăreau cu multă luare-aminte convorbirea aceasta tainică dintre Petru și Isus. Și atunci, Isus a chemat la Sine pe ucenicii Săi și a rostit către dânșii niște cuvinte care trebuie să pătrundă adânc în inimile noastre. Aceste cuvinte le-a spus pentru toți oamenii și pentru toate veacurile, pentru că ele ascund în ele taina mântuirii noastre. Care sunt cuvintele acestea? “Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Mat. 16, 24).

Și ca să pecetluiască și mai mult adevărul acestor cuvinte, adaugă, lămurindu-le mai deplin: “că cine va vrea să-și mântuiască sufletul, îl va pierde; dar oricine va pierde sufletul pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el”.

Valoarea sufletului omenesc întrece valoarea lumii materiale întregi. Nimic nu poate da omul în schimb pentru sufletul său. De aici rezultă datoria fiecărui credincios de a se strădui din toate puterile ca, lucrând cu ajutorul harului primit în Sf. Botez și în celelalte Sf. Taine, să câștige mântuirea sufletului său.

Și care este adevărul care se cuprinde în aceste cuvinte? Să le citim din nou:”Dacă voiește cineva să vie după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze”. Deci, pentru a putea urma lui Hristos, e nevoie ca omul “să se lepede de sine”.

“Lepădarea de sine” e greu de înțeles, întrucât aceasta cuprinde întreaga noastră ființă. Dar ca să descoperim acest “eu însumi”, trebuie să ne cercetăm. Și ca cercetarea să fie adevărată, trebuie facută cu conștiința luminată de adevărul lui Dumnezeu. Căci numai așa, privindu-ne cu obiectivitate și sinceritate, putem afla fără de greșeală cine suntem.

A te lepăda de sine, în înțelesul biblic, înseamnă a lepăda păcatul, patimile, aceste defecte umane, pe care lucrarea diavolului le-a adăugat la ceea ce Dumnezeu a lucrat bun, “după chipul și asemănarea Sa”. Aceasta ni se cere să lepădăm. A te lepăda de sine înseamnă a nu pune nimic mai presus de Dumnezeu și de mântuirea ta, din ceea ce îți oferă lumea. Toate sunt necesare în viață, bunurile, averea, familia etc., dar nimic nu trebuie pus mai presus de Dumnezeu și de mântuirea sufletului tău.

Lepădarea răului, a patimilor și a tuturor păcatelor nu înseamnă, însă, totul pentru a urma lui Hristos. Trebuie “să-ți iei crucea ta”.

A-ți lua crucea înseamnă a suferi cu resemnare, și chiar cu bucurie, toate ispitele și necazurile ce se pun în calea urmării lui Hristos; înseamnă a “răstigni” patimile, a jertfi mândria și slava deșartă atât de răspândite în firea omenească, mai ales în vremea noastră.

“M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața mea de acum, în trup o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, cel ce ne-a iubit și s-a dat pe Sine însuși pentru mine” (Gol,. 2, 20).

“Mă laud în crucea lui Hristos”, spune același apostol (Gol., 6, 14), pentru care suferința, “ghimpele” ce i s-a dat, reprezintă un mijloc de a se feri de ispita slavei deșarte și a putea umbla pe calea mântuirii. Același apostol, revenind deseori asupra acestei teme, în epistolele sale zice: “Cei ce sunt ai lui Isus și-au răstignit firea pământească, împreună cu patimile și poftele ei”. Iată ce trebuie să răstignim! În lume sunt multe suferințe. Sunt suferințe care sunt roada păcatului. Dar sunt și suferințe care sunt arvuna unei împărății veșnice.

Sunt cruci și cruci în lumea aceasta. Să ne gândim la cele trei cruci de pe Golgota. Crucea din mijloc reprezintă mântuirea; crucile din dreapta și din stânga, ale tâlharilor, reprezintă ispășirea păcatelor. Suferința aduce mântuire mai devreme sau mai târziu, dacă știi pentru ce o porți și de la cine îți este trimisă.

Acesta este drumul prin care crucea trece de la starea umană la sensul divin, de la starea de durere la cea de biruință, de la neputință la puterea de a călca moartea, căci așa cântăm în momentul praznicului Învierii: “Cu moartea pre moarte călcând…”. Crucea, în acest sens adânc, inaugurează era de început a mântuirii, a deschiderii perspectivei vieții.

Crucea lui Hristos devine a noastră și în loc să ne îngrozească, ne întărește, împărțind existența noastră în două: una ieri, a morții, și una azi, a vieții, care întărește credința noastră în Învierea lui Hristos și a noastră. “Ieri m-am îngropat cu Hristos, azi sunt mărit împreună cu El; ieri am murit cu El, azi mă alătur Învierii lui; ieri m-am îngropat cu El, azi mă scol cu El din somnul morții”, zice Sf. Grigore de Nazianz.

Crucea, în acest înțeles, îmbrățișează lumea, dându-ne orientarea “lărgimii, lungimii, înălțimii și adâncului iubirii Părintelui” (Efes, 3, 18), ne ajută “să cunoaștem iubirea lui Hristos” și să ne umplem de “toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3, 19).

Și așa cum spune un teolog apusean, numai cel ce este răstignit cu Hristos cunoaște tensiunea acestei răstigniri și înțelege “lățimea, lungimea și profunzimea” iubirii lui Dumnezeu.

La picioarele crucii, Ioan, “ucenicul iubirii”, primește pe Maica Domnului, ca și noi să devenim fii ai Maicii Domnului, prin urmare ai lui Isus Hristos, în Biserica pe care deja Maica Sa și Ioan o reprezentau. Astfel, crucea este temelia Bisericii, Pomul Raiului, copacul sub care ne adăpostim și ne hrănim pentru viață.

Ca semn al iubirii lui Dumnezeu, crucea este purtătoare de putere, este arma credincioșilor asupra răului: “Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ne-a dat nouă…”. Crucea este altarul de jertfă a lui Isus, care unește cerul cu pământul, pe om cu Dumnezeu. Pentru aceasta este semnul biruinței, stema sau steagul biruinței lui Hristos.

Așa cum Mântuitorul pe cruce a biruit păcatul și moartea, prin coborârea la iad și Înviere, la fel credinciosul biruie prin semnul crucii uneltirile celui rău.

Semnul Sf. Cruci, atingerea și sărutarea ei implică prezența lui Hristos cel răstignit și mai ales puterea prin care diavolul a fost biruit. De aceea, Sf. Cruce, în viața Bisericii ortodoxe și în evlavia credincioșilor, este o armă asupra diavolului. Sfânta cruce nu este niciodată separată de Hristos și de opera Sa mântuitoare, ci dimpotrivă, însoțește toate actele de cult, ca forme vizibile de legătură între om și Dumnezeu.

Întreaga viață liturgică este marcată de prezența Sfintei cruci în dublul ei aspect: spiritual – altarul de jertfă al Domnului, care se actualizează cu fiecare Sf. Liturghie -, și material, adică obiect de cult purtător de har și putere în lupta cu păcatul.

Mai întâi, biserica, locaș de închinare, este edificată pe cruce, temelie stând o cruce însoțită de o candelă aprinsă; forma arhitecturală este, adesea, o cruce. Pe cupolă sau turlă, crucea străjuiește, ca un scut și pavăză a întregului edificiu sfânt și a celor ce intră în el, iar de acolo, a întregului ținut.

Sânta Liturghie începe cu binecuvântarea treimică în chipul Sfintei cruci, ca mărturisire a rolului ei în realizarea comuniunii cu cerul. Toate binecuvântările se fac cu semnul sfintei cruci, iar pe altar, sfânta cruce cu sfânta Evanghelie stau mărturie a Golgotei și Sfântului mormânt, izvor al învierii noastre.

Atât de important este locul sfintei cruci, ca obiect liturgic, în viața creștină, încât toate slujbele se săvârșesc prin însemnarea și binecuvântarea cu ea. Este o implicare a Crucii lui Hristos în viața noastră, izvor de putere din puterea cu care El a biruit pe “începătorul” răutății și toată lucrarea sa.

Din locașul de închinare, de pe Sfânta Masă și din alte locuri liturgice, sfânta cruce trece în viața credincioșilor. Din baia botezului și a ungerii cu Sfântul mir și până la mormânt, sfânta cruce marchează etapă cu etapă creșterea noastră duhovnicească, apărându-ne de primejdii și întărindu-ne în lupta cu ispitele și păcatele.

În sfârșit, tot sfânta cruce ne va vesti “ziua cea mare”, când Domnul va veni pe norii cerului, cu “semnul său” (Mat. 24, 30).

În clipa aceea, razele strălucitoare ale crucii lui Hristos se vor împărți “din belșug” celor ce în viață “crucea ca jugul au luat” și Lui au urmat cu credință.

Pentru acestea, în imne, în cântări și rugăciune, mulțumindu-i Domnului cu orice moment și mai ales cu ocazia sărbătorilor Sf. Cruci: 1 august – arătarea Sf. Cruci; 14 septembrie – Înălțarea Sf. Cruci; Duminica a treia din post, pecetluindu-ne în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, mărturisim iubirea lui Dumnezeu pentru om și ne întărim cu puterea crucii, zicând: “Bucură-te, toiagul cel tare ce ai sfărâmat ușile iadului! Bucură-te, cheia împărătească ce ai deschis ușa raiului!” Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin