Start > Ritul bizantin > Adevărata pocăință

Adevărata pocăință

20 March 2008
1,467 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: AMDM.info
Duminica a II-a din Post

În a doua duminică a sfântului și marelui post, Sfânta Biserică ortodoxă face pomenirea cea cu laude a Sfântului Grigorie de Palama, care a fost episcop în Tesalonic pe la jumătatea veacului al paisprezecelea al erei creștine. Pomenind pe Sf. Grigorie de Palama, Biserica vestește cu glas de bucurie că bună este lucrarea cea de mântuire săvârșită și apărată de Sf. Grigorie de Palama, adică rugăciunea după rânduială cerută.

Darul lui Dumnezeu se dă celui ce îl cere în rugăciune. Cu această încredințare să ne străduim întru înmulțirea rugăciunii, iar temei pentru aceasta să ne fie însăși dumnezeiasca Evanghelie a vindecării slăbănogului din Capernaum.

Sfântul evanghelist Marcu spune că fiind Mântuitorul în Capernaum, s-a adunat la el mulțime de oameni, așa încât nu mai era cu putință să intre cineva în casa în care se găsea Domnul și propovăduia cuvântul de învățătură. Era în Capernaum un om slăbănog, care zăcea pe pat de mult timp. Pe acesta l-au adus la Isus patru oameni, dorind să-l înfățișeze înaintea Lui spre vindecare, dar erau împiedicați de mulțimea ce era adunată.

Stăruitori în dorința de a înfățișa pe cel bolnav înaintea Domnului, nu s-au descurajat de mulțimea ce era în față, ci l-au urcat pe acoperișul casei și, apoi, au desprins acoperișul unde se afla Isus și au coborât targa cu paraliticul, chiar în fața Domnului Hristos.

Lucrul acesta dovedește stăruința pe care o aveau cei patru inși care îl purtau pe slăbănog. Aceștia ar fi putut să renunțe când au văzut mulțimea adunată; ar fi putut să găsească o altă rezolvare a dorinței lor; ei, însă, n-au mai amânat, n-au mai căutat o rezolvare ușoară ci au făcut tot ce le-a fost în putință.

Sigur, pentru noi, când auzim această istorisire, în care se spune că acești patru purtători ai slăbănogului s-au urcat cu el pe casă și apoi au descoperit casa, lucru pare cu neputință de înțeles. Noi gândim la construcții de case ca cele din vremea noastră, sau ca cele din locurile noastre. Pierdem din vedere că prin ținuturile prin care a propovăduit Mântuitorul, casele erau mici și nu au acoperiș ascuțit, ci sunt în așa fel construite, încât pe acoperiș se poate sta, acesta fiind drept, căci din cauza căldurii, acolo stau oamenii mai ales seara. E ușor de ajuns pe acoperiș, căci după cum se știe, în acest loc se putea urca pe două scări, una din casă, iar alta din curte, ducând fiecare pe podul acoperișului. De bună seamă că aceasta nu se putea face cu ușurință când era vorba de transportat un bolnav. Tocmai aici se vede râvna, hotărârea celor patru, care duceau pe slăbănog. Ei țineau cu orice preț să-l pună fără întârziere înaintea lui Isus. Prin aceasta, ei se fac, pentru noi, pildă de stăruință, pildă de jertfelnicie.

Când Domnul Isus a văzut credința lor, a zis paraliticului: “Fiule, iertate îți sunt păcatele tale” (Marcu 2, 5). Dar unii dintre cărturarii și fariseii care erau de față cugetau întru sine: “Acesta grăiește asemenea hule, căci cine poate ierta păcatele, decât numai Dumnezeu? Isus, cunoscând ce gândeau aceștia, le-a zis: de ce cugetați cele viclene în inimile voastre? Oare ce este mai ușor a zice: Iertate îți sunt păcatele tale, sau: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă? Dar, ca să știți că Fiul omului are pe pământ putere de a ierta păcatele, ție îți zic: scoală-te, ia-ți patul tău și umblă, mergi la casa ta. Și s-a sculat îndată și ridicându-și patul a ieșit înaintea tuturor, încât se spăimântau toți și lăudau pe Dumnezeu, zicând că niciodată n-au văzut așa” (Marcu 2, 5-12).

Prin aceasta s-a arătat spre dovedire că amândouă cuvintele sunt cu putință a se împlini de către Fiul lui Dumnezeu, care are putere asupra sufletului și trupului nostru, lucru pe care l-au văzut toți cei care erau de față.

Este de mare importanță pentru mântuirea noastră să reținem că înainte de a vindeca trupul, Fiul lui Dumnezeu a vindecat sufletul, arătând că și noi avem datoria să căutăm, mai întâi, mântuirea sufletului.

A statornicit Mântuitorul printre cele spuse și legătura dintre suflet și păcat, căci înainte de a ridica suferința a ridicat pricina ei, de vreme ce a zis: “Iertate îți sunt păcatele tale”. Că adeseori între suferință și păcat este o strânsă legătură, a arătat Fiul lui Dumnezeu și în altă împrejurare, când, după ce l-a vindecat pe un alt slăbănog – pe cel de la scăldătoarea Vitezda -, întâlnindu-l pe acesta în templu, i-a zis: “Iată, te-ai făcut sănătos. Nu mai păcătui, ca să nu ți se întâmple și mai rău” (Ioan 5, 14).

Aceste dumnezeiești cuvinte definesc în mare parte cauza bolilor trupești și sufletești: păcatul! Păcatul este cauza suferințelor noastre, iar boala efectul lui. Această buruiană otrăvitoare, acest microb care roade la temelia vieții omenești, trebuie ars în flăcările credinței prin mijlocirea rugăciunii, care ne apropie de Dumnezeu.

“Păcatul este moartea sufletului nemuritor”, zice Sf. Vasile cel Mare. Iar Fericitul Augustin numește păcatele “râie detestabilă”, prin care frumusețea sufletului se mânjește și chipul lui Dumnezeu din om se deformează. Prin păcate, ne zice el, crește tot mai mult orbirea sufletului, iar iubirea către Dumnezeu se răcește din ce în ce mai mult.

Din însuși modul cum s-a desfășurat minunea vindecării slăbănogului (paraliticului) din Capernaum, s-a putut constata că între cele două puteri pe care le poseda Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu – puterea de a vindeca bolile și puterea de a ierta păcatele -, infinit mai mare era puterea iertării păcatelor. Acest adevăr era viu în conștiința poporului evreu, deoarece darul de a vindeca bolile l-au avut înVechiul Testament și unii prooroci, ca Ilie și Elisei, în timp ce puterea de a ierta păcatele n-a avut-o nimeni dintre oameni, ci numai Dumnezeu. Pentru că păcatul este o răutate așa de mare, o greutate de neînchipuit, din cauza a trei motive, cum spun Sf. Părinți: întâi, este o insultă față de Dumnezeu, apoi, insulta lui este infinită față de harul divin care este fără margini, și pentru osânda veșnică, de asemeni fără sfârșit și ea.

Pentru aceasta a venit Domnul Isus Hristos și a plătit pentru întreg neamul omenesc prețul păcatului și prin jertfa Sa ne-a răscumpărat, ne-a mântuit din robia păcatului.

Fiecare păcat înseamnă o poticnire și o nouă greutate ce apasă pe conștiința omului care se trudește să străbată cărările vieții și să ajungă la porțile veșniciei.

“Păcatul este universal și are o realitate psihologică ce nu poate fi tăgăduită” (V. Felea, Pocăința, p. 2).

În adâncurile conștiinței omenești, se poate desluși ecoul unei vreri, care freamătă de dorința de eliberare de sub tirania păcatului.

Mântuitorul a încredințat această putere de iertare a păcatelor urmașilor săi: – apostolii -, iar prin ei episcopilor și preoților, pentru ca prin El să continue în lume lucrarea dumnezeiască de mântuire de păcate.

Așadar, cele două Sfinte Taine – preoția și mărturisirea sau spovedania -, instituite de Mântuitorul și încredințate Sfintei Sale Biserici dimpreună cu celelalte sfinte taine sunt strâns legate laolaltă, deoarece iertarea păcatelor, prerogativă exclusiv dumnezeiască, se dă celor ce se pocăiesc numai prin preoți, cărora Mântuitorul le-a împărtășit această putere prin Taina Hirotoniei.

Puterea de a lega și a dezlega păcatele oamenilor, mai întâi Mântuitorul a făgăduit-o Apostolilor din Cezareea lui Filip (Mat.

16, 19), iar mai târziu făgăduința aceasta a fost dată efectiv după învierea Sa din morți, când, arătându-li-se, a suflat asupra lor și le-a zis: “Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, se vor ierta lor și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 22-23).

Mântuitorul Isus Hristos a instituit prin aceasta Taina Spovedaniei, deoarece universalitatea păcatului, chiar după curățirea de păcatul strămoșesc prin Taina Sf. Botez, este un fapt de netăgăduit. Psalmistul zice: “Căci iată, întru fărădelegi m-am zămislit și întru păcate m-a născut maica mea” (Ps. 13, 5). Dreptul Iov spune: “Nu este om fără păcat, de ar fi trăit o singură zi” (Iov 14, 4-5), iar proorocul Isaia zice: “Toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nu este măcar unul” (Isaia 53, 6).

În această privință Sf. Ioan, în prima epistolă ne spune: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi” și mai departe ne îndeamnă: “Dacă ne mărturisim păcatele El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nedreptate”(I Ioan 1, 8-9). De aceea, când Hristos iartă păcatele El vindecă, de fapt, sufletul omului de înstrăinarea și depărtarea sa față de Dumnezeu și de aproapele.

Numai sufletul omului vindecat de păcate și patimi păcătoase, egoiste poate iubi cu adevărat pe Dumnezeu și pe aproapele. În sensul acesta, Sfânta Taină a spovedaniei sau mărturisirii și iertării păcatelor este o lucrare, o taină sfântă de refacere a legăturii de iubire dintre omul credincios și Dumnezeu, pe de o parte și dintre credincios și oamenii săi pe de altă parte. Prin Sfânta taină a spovedaniei, a mărturisirii sau a împăcării cu Dumnezeu și Biserica, credinciosul care regretă păcatul, îl mărturisește și se străduiește să nu-l mai săvârșească, face deodată experiența sfântă a iertării, eliberării și a vindecării sufletului său, pentru a putea pune început bun noii sale vieții.

Taina pocăinței este răstignire a egoismului și a tuturor păcatelor din noi și în același timp înviere și bucurie a sufletului. În credința noastră ortodoxă, cine știe să se pocăiască și să se spovedească, cu adevărat, la preotul duhovnic, simte cât de aproape este de Împărăția lui Dumnezeu, de inima care caută iertare și vindecare la Dumnezeu, potrivit îndemnului și făgăduinței: “Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu” (Mat. 7, 4) sau “Bucurie mare se face în ceruri când un păcătos se pocăiește” (Luca 15, 7).

Sfânta Spovedanie, numită și mărturisire, este una din cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii lui Hristos, de aceeași importanță pentru mântuire ca și Sfântul Botez. Pentru aceasta, spovedania se mai numește și “al doilea botez”. Căci Botezul spală și iartă, pe lângă păcatul strămoșesc, toate păcatele făcute de la naștere până în clipa săvârșirii lui. Iar Taina Mărturisirii dezleagă și iartă toate păcatele făcute de la Botez și de la ultima spovedanie, până în clipa mărturisirii.

Iată de ce Sfânta noastră Biserică ne adresează chemarea de a nu nesocoti această Sfântă Taină, și ne îndeamnă să venim în grabă la scaunul mărturisirii, spre a ne curăți de păcate. Ea ne este dată ca o ușă de intrare (de mântuire) prin care fiecare își găsește propria cale spre mântuire, beneficiind de aceste mijloace pe care Hristos le-a dat numai Bisericii, este o necesitate pentru viața credincioșilor.

Biserica se naște pentru a fi continuatoarea și plinitoarea operei de mântuire a Domnului nostru Isus Hristos sub dublul ei aspect: de posesoare a sfintelor învățături evanghelice pentru lucrarea mântuirii noastre și de ușă de intrare pentru a întâlni lucrarea sfintelor taine.

Biserica este singurul loc de întâlnire în care sufletul îl găsește pe mântuitorul său. Și din aceasta rezultă marea posibilitate pe care cel credincios o are de rezolvat în toată libertatea: ori va intra pe ușă, depășindu-se pe sine în întâlnirea cu Hristos, ori nu va intra, lucrând împotriva sa și lipsindu-se de mântuire.

De aceea Biserica ne reactualizează chemarea lui Hristos: “Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni” (Mat. 11, 28). Aceasta este o chemare universală, pentru toți, tuturor fiindu-le deschisă ușa mântuirii. Biserica este primitoare, cu dragoste și căldură, în dorința “ca toți să fie una” (Ioan 17, 21), cum se roagă însuși Mântuitorul. Sub această ocrotire a Domnului Hristos, Biserica oferă fiecărui creștin certitudinea mântuirii pentru că ea este în Hristos și Hristos în Biserică. Și de aceea putem spune că e singura și nimic altceva nu poate să-l pună pe om în comuniune cu Dumnezeu, cum scrie în Faptele Apostolilor: “Și întru nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat întru oameni, în care să ne mântuim noi” (Fapt. Apost. 4, 12).

Auzind aceste cuvinte, să întărim și mai mult convingerea că dragostea și mila lui Dumnezeu pentru noi a fost aceea care a dat tuturor ca ușă spre mântuire Biserica, și nu cere altceva decât pocăință și abținere de la păcate, pentru a face loc dragostei de Dumnezeu și de oameni. Vremea marelui post al Paștelui, rânduită de Biserică ne îndeamnă să ne îndreptăm fiecare spre scaunul mărturisirii, să facem înaintea preotului duhovnic o mărturisire din îndemnul sincer și puternic al conștiinței, cu părere de rău pentru faptele rele pe care le-am săvârșit, să făgăduim că de aici înainte ne vom strădui din toate puterile noastre să nu mai săvârșim astfel de păcate.

Și atunci vom auzi, în cuvintele de dezlegare rostite de preot: “Domnul și Dumnezeul nostru Isus Hristos să te ierte, fiule, și să-ți lase ție toate păcatele. Și eu nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert și te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, și vom simți în conștiința noastră cuvintele adresate de Mântuitorul slăbănogului: “Fiule, iertate îți sunt păcatele tale”. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin